Colecţia de gânduri

De ziua îndrăgostiţilor

2012-02-14T11:44:00.000+02:00

Mie, mărturisesc, nu-mi este pe plac sărbătorirea zilei îndrăgostiţilor după modelul american. Una la mână, că avem şi noi Dragobetele nostru, românesc, de ce trebuie să importăm sărbătorile altora, a doua că dragostea ar trebui celebrată în fiecare zi (credeţi-mă, vă spune asta o persoană care nu prea are parte de ea, cel puţin în acest moment şi, mă rog, care nici în restul vieţii nu a fost răsfăţată cu aşa ceva...) şi, în fine, în al treilea rând, sărbătorirea asta e o invenţie a comercianţilor care vând tot felul de lucruşoare cu inimioare şi floricele pe ele. Astea fiind zise, am să încerc să şi ilustrez cele zise de mine mai sus.

Întâlnire de gradul trei

2012-02-11T14:12:00.000+02:00

MOTTO:

„Secretul de a fi nefericit constă în a avea răgazul

necesar pentru a-ţi bate capul să vezi dacă eşti

fericit sau nu. Leacul constă în ocupaţie, căci

ocupaţia înseamnă preocupare, iar omul

preocupat nu este nici fericit, nici nefericit,

ci, pur şi simplu, viu şi activ, ceea ce

este mai plăcut decât orice fericire (...)”

George Bernard Shaw

Zicerea aceasta pe care am ales-o ca motto pentru articolul de faţă (cred că aţi observat, domniile voastre, noua pasiune care mă devoră şi anume aceea de a pune, nu contează la ce, câte un cuvânt de început, o deviză, o idee călăuzitoare), este foarte adevărată şi îşi va păstra etern, zic eu, acest adevăr pe care îl cuprinde. Aşa şi este, când nu muncim, nu avem o preocupare, nu avem o pasiune, nu avem un ţel de urmărit, ne apar în minte tot felul de gânduri, pictate în culori foarte închise, tot felul de întrebări fără răspuns şi, vorba stimabilului nenea Iancu Caragiale, „ai intrat la o idee, fandaxia-i gata”. Omul care nu are (sau nu vrea să aibă) ce face, acel om este, de regulă, mai interesat de ograda (şi de capra) vecinului decât de ale sale, şi uite aşa, ca să-i treacă plictiseala, chiar se poate apuca, într-o bună zi, să omoare capra vecinului. Figurat vorbind. Acum, în timpul iernii, truditorii pământului (în rândul cărora m-am „infiltrat” şi eu de vreo câţiva ani, deşi n-aş zice că mă pot lăuda cu niscaiva rezultate notabile, dar măcar e de lăudat intenţia de a încerca, nu?) nu prea au, într-adevăr, ce face pe afară. Da, dar chiar dacă e zăpadă, e ger şi trebuie să stai în casă, poţi avea multe de făcut. Poţi citi sau scrie ceva. De exemplu, poţi aşterne pe hârtie nişte gânduri.

Eu asta voi face şi, în episodul de astăzi adăugat „Colecţiei...” mele, voi porni din nou într-un voiaj (cu ajutorul generos al imaginaţiei, al Internetului, dar mai ales datorită ghesului dat de gândurile mele) şi vă voi invita în Coreea de Sud. Ah, văd deja reacţia domniilor voastre: ochi daţi peste cap, mâini care cuprind înfrigurate fruntea, oftaturi sastisite şi apoi întrebarea, inevitabilă: „iar?” Şi, da, recunosc că recidivele astea ale mele au ceva obsesiv în ele, însă nu mă pot abţine şi, după un timp, trebuie să plec iar în Ţara dimineţilor liniştite, mi-e dor de ea. Atitudinea asta a mea îmi aminteşte de un film pe care l-am văzut când eram adolescentă, o producţie americană din genul ştiinţifico-fantastic, intitulată „Întâlnire de gradul trei” (1977, regia Steven Spielberg, cu Richard Dreyfuss, François Truffaut, Lance Henrikson), unde personajele contactate de omuleţii verzi (sau cenuşii, mă rog) de pe farfuriile zburătoare, se îndreptau, iar şi iar, cu obstinaţie, spre anumite locuri. Acolo, la unul dintre acele locuri, urma să aibă loc „întâlnirea de gradul trei” între extratereştri şi pământeni, şi ei mergeau spre acel loc, ca atraşi de un magnet. Ei bine, aşa simt şi eu, când vine vorba de Coreea de Sud. Simt nevoia, când şi când, să mă rup de realitate şi să ajung, cu mintea, acolo (şi purtându-vă şi pe domniile voastre, mai cu voie, mai fără de voie, pe acele meleaguri îndepărtate).

Şi fiindcă am pomenit de extratereştri, uneori civilizaţia coreeană (aşa cum o percep eu din diversele informaţii pe care le-am găsit prin cărţi sau pe Internet şi din nenumăratele seriale şi filme coreene pe care le-am văzut), felul lor de a acţiona, virtuţile lor, felul cum arată oraşele lor, nivelul lor de trai, toate acestea îmi dau sentimentul straniu că eu nu trăiesc pe aceeaşi planetă cu ei sau, şi mai aiuritor, că nu trăiesc în aceeaşi epocă cu ei. Am să vă spun de ce. Nu mă refer aici la frumuseţea locurilor, pentru că şi România noastră are peisaje de vis, nici la ospitalitatea coreenilor, căci şi noi suntem un popor foarte primitor. Vreau să accentuez însă asupra felului diferit de a pune în valoare tradiţiile, talentul, istoria, bogăţiile, locurile şi asupra atitudinii diferite faţă de muncă. Sau, ca să păstrăm proporţiile şi să spunem lucrurilor pe nume, felul cum fac coreenii aceste lucruri, fiindcă noi, românii, aş zice că nu prea le facem (ocupaţi fiind să bârfim, să câştigăm bani mulţi fără a munci din greu, să ne păcălim unii pe alţii, să cârctim la orice, să emigrăm peste hotare şi, în ţară, să tot aşteptăm să ni se dea câte ceva).Vreau să mai lămuresc, însă, un lucru. După cum v-am mai spus, domniile voastre, într-un articol trecut, ceea ce simt eu pentru Coreea de Sud este acea adolescentină stare de îndrăgostire. Vine repede, trece repede, dar e pasională. De aceea, în momentul de faţă, vreau să cunosc mai bine ţara, oamenii, obiceiurile, vreau să aflu lucruri bune care s-ar putea aplica şi la noi, în România. (Şi, da, voi face asta tot în modul superficial care mă caracterizează, dar măcar e mai mult decât nimic). De-a lungul vremii, am mai avut îndrăgostiri din astea, ba de Japonia, ba de Grecia, ba de Tibet, ba de Corsica, ba de Insulele Canare, ba de Cipru, dar singura mare dragoste pe care am avut-o şi o am şi acum, este pentru România. Îmi iubesc ţara din toată inima, o admir şi o respect şi nu mi-e teamă, domniile voastre, să strig asta în gura mare. Nu-i iubesc, recunosc sincer, pe toţi locuitorii României şi aproape că îi urăsc pe cei care o conduc (ştiu, e o afirmaţie dură, dar cu siguranţă ei sunt de vină pentru asta, eu eram dispusă să-i respect, să-i admir şi să-i urmez, dar spuneţi şi domniile voastre, am pe cine urma?). Şi, recunosc, nu pot afirma că ştiu atât de multe lucruri despre realităţile de acolo, din Coreea de Sud, aşa încât să pot face nişte afirmaţii inatacabile, dar nu prea am văzut acolo oameni care să stea degeaba, să scuipe coji de seminţe pe jos sau care să cerşească, nu am văzut hârtii, sticle goale aruncate pe străzile oraşelor şi nici pensionari (sau bătrâni, în general) trataţi cu atâta lipsă de respect, aşteptaţi, cum a spus, cu un cinism nemărginit, un politician de-al nostru, „să iasă din sistem”.

Mă rog, să lăsăm asta, pentru că astăzi, domniile voastre, vreau să vă duc în Insula Jeju, o parte absolut minunată din Coreea de Sud. Jeju-do, singura provincie cu o autonomie specială din Ţara dimineţilor liniştite, a mai fost denumită şi Insula Zeilor. Şi cred că pe bună dreptate a primit acest nume. Se găseşte la circa 100 de kilometri de ţărm, adică de peninsulă şi are o suprafaţă de 1845 km². Jeju este o insulă vulcanică, are nenumărate formaţiuni care au fost, cândva, vulcani subacvatici, cum ar fi pitorescul vârf Seongsan („Răsărit de soare”) sau peşteri vulcanice, pline de mister şi spectaculoase prin colorit. Oraşul principal al insulei este Seongwipo. Tot în Jeju este şi Muntele Halla, cel mai înalt din Coreea de Sud, la poalele căruia se întinde Parcul Naţional Hallasan.

Această superbă insulă, unde sute de mii de cupluri de tineri, din toată lumea, aleg să-şi petreacă luna de miere, a fost aleasă să participe (şi a ajuns până în faza finală) la un fel de sondaj care să determine cele „Şapte noi minuni ale lumii”. O să scriu despre acest lucru într-un alt articol, însă. Fapt este că această alegere a insulei la un concurs (destul de controversat, totuşi), a contribuit la o creştere spectaculoasă a numărului de turişti veniţi aici să-şi petreacă vacanţa. Doar în anul 2010, insula Jeju a fost vizitată de 950 de milioane de turişti. Jeju este singurul loc de pe planetă care are trei certificate UNESCO (pentru Rezervaţia Bisferei, în 2002, Patrimoniu Mondial, în 2007 şi Geoparc Mondial, în 2010). Insula are de toate: parcuri, locuri de agrement, plantaţii imense de ceai, hoteluri, temple, kilometri de plaje, poduri şi nenumărate cascade. (...)

O să revin cu continuarea călătoriei.

De ce margarete?

2012-02-05T17:09:00.000+02:00

Fotografia de la blog nu o schimb deocamdată, deşi am uşoare mustrări de conştiinţă că nu am pus ceva locuri de la noi, din România. Ei, îmi place templul ăsta coreean, îmi dă o stare de linişte, asta nu înseamnă că nu-mi plac şi imagini din ţara noastră. Ei, cu starea de linişte pe care mi-o oferă, aici e ceva mai dificil. Dar, după cum vedeţi, am schimbat poza de la profilul meu. De ce margarete? Păi, în primul rând îmi plac, sunt nişte flori frumoase, modeste şi graţioase. Apoi, zodia mea florală este, da, aţi ghicit, a Margaretei şi, în al treilea rând, pentru bancul acela superb, cu Margareta, apropo de uitare (pe care vi l-am spus, n-am uitat încă...).

Margareta, Chrysanthemum Leucanthemum (ah, ce preţios sună denumirea latină pentru o floricică atât de simplă!) este rudă cu crizantema (care şi ea îmi place la nebunie) şi cu foarte folositorul muşeţel. Pe lângă frumuseţea ei rustică şi simplă, margareta a fost folosită, dintotdeauna, de îndrăgostiţi care îi smulgeau petalele (cu o inconştientă cruzime) şi murmurau înfriguraţi: "mă iubeşte, nu mă iubeşte...

Geru-i ger!

2012-02-01T10:30:00.000+02:00

Iată-ne şi în februarie. Azi e prima zi a lui Făurar, am putea zice că am scăpat de fratele lui mai mare, Gerar, dar nu. Este un ger de crapă pietrele, de câteva zile bune, şi văd că se încăpăţânează să mai fie. Aşa că voi întrerupe puţin voiajele mele imaginare, pentru că mi-au îngheţat până şi gândurile. Deh, nu că ar fi fost foarte dezgheţate până acum, dar tot mai încercau, săracele, să mai comunice câte ceva. Acum, gata, nu reuşesc să mă mai gândesc decât la sobe, lemne, ceaiuri calde, haine cât mai groase. O să treacă şi asta, eu îmi impun să gândesc cât mai pozitiv (ha, ha!), vă sfătuiesc să faceţi acelaşi lucru şi, cum spune clişeul acela folosit atât de des, să încercăm să avem căldură în suflete.

Voiaje imaginare

2012-01-31T13:10:00.000+02:00

Este timpul să mai facem o călătorie imaginară, domniile voastre, ca să începem astfel anul 2012, an în care eu îmi doresc şi vă doresc ca aceste călătorii virtuale ale noastre să se transforme în unele reale. Şi nu, nu trebuie să vă speriaţi, nu mergem iar în Coreea de Sud, deşi eu sunt încă sub vraja a tot ce ţine de ţara aceasta, precum şi de locuitorii ei. Poate data viitoare mergem iar pe acolo. Acum o să ne plimbăm prin România. Umblând eu hai-hui pe Internet, am descoperit pe Facebook un utilizator care a început o lucrare extraordinară: a creat un loc unde oricine poate pune o fotografie, însoţită sau nu de un text, de un motto, imaginea fiind cu locuri minunate din ţara noastră. Asta, zic eu, face mai mult decât sute de discursuri politice sforăitoare şi false, ca în piesele lui Caragiale, gen „mă gândesc la ţărişoara mea, la România”, (puah, aş comenta eu) sau decât fâţâielile penibile ale doamnei Udrea (care parcă e ministrul Turismului, nu?), îmbrăcată în costum popular, pe la diverse evenimente unde se arde gazul de pomană.
Iniţiativa aceasta, pusă sub acest motto care îmi place mult, e foarte inspirat ales („...dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, - îl voi asculta şi-i voi tămădui ţara”. 2 Cronici 7:14), se numeşte 273 de locuri pe care trebuie să le vezi înainte să pleci din România. Mărturisesc că nu am înţeles de ce musai 273 de locuri trebuiesc văzute de cei ce au intenţia să plece, dar v-am mai spus deja, eu nu prea aprofundez lucrurile, poate că nu am fost atentă, şi undeva s-a explicat de ce.
Mi-am permis, pentru această primă călătorie a noastră din anul 2012, să selectez doar nouă dintre aceste superbe „locuri” (şi aşa cred că e cam mult, dar încerc), bineînţeles după o luptă aprigă între gândurile mele, pentru că nu ştiam ce să aleg, toate pozele fiind la fel de frumoase. Nu o să comentez mai deloc, o să las imaginile să vorbească şi o să reproduc şi comentariul pus de fotograful respectiv sau de cel (sau cea ) care administrează acest cont. Bun, deci să începem, domniile voastre, voiajul nostru imaginar. Prima fotografie înfăţişează Tabăra de sculptură de la Măgura (despre care, mărturisesc că nu mai ştiu nimic nou, dar sper din toată inima ca activitatea de aici să-şi fi urmat cursul ei firesc, deşi mă întreb ce mai e firesc la noi în ţară) şi este făcută de Mihai Braila. Dar, neputând să o copiez aici, am luat o alta de pe Internet:

Zilele următoare, călătoria va continua, nu chiar în toate cele 273 de locuri, doar în câteva dintre ele, poate opt sau nouă, poate zece, douăzeci, depinde de inspiraţia mea.

Sal'tare, stimabile nene Iancule!

2012-01-30T11:28:00.000+02:00

MOTTO:

Aşa e, ca până acum, nu stăm nici bine, nici rău, adică nici aşa, nici altminteri.

Luaţi o jumătate de afirmare a unui ziar opozant şi amestecaţi-o bine cu jumătate
de dezminţire a unuia guvernamental - iată o retetă adeseori bună pentru a afla
adevarul.

Lumea asta se aseamană cu un vast bâlci.

Mie una îmi place la nebunie Caragiale, îmi amintesc mereu de el şi, trebuie să mărturisesc, citez cu mare plăcere din opera lui (cam des, e adevărat). Dar astăzi se
împlinesc 160 de ani de la naşterea domniei sale şi, dacă şi GOOGLE s-a gândit să-l
omagieze, e oare posibil ca eu care, precum Ziţa, sunt "ambetată absolut" de scrierile
maestrului, să pot să tac? Nu! (Mi-am răspuns singură, deşi era evident că e o întrebare retorică). Am luat câteva dintre zicerile lui Caragiale şi le-am pus ca motto acestui scurt text, pentru a arăta, dacă mai era necesar, cât sunt de actuale. Din nefericire pentru noi.Mă gândesc ce subiecte grozave pentru satirele lui ar fi avut azi, de mai trăia...

DA CAPO

2012-01-27T13:13:00.000+02:00

MOTTO:

„Vedeţi lucruri şi spuneţi: De ce? Dar

eu visez la lucruri care nu au mai fost

văzute şi spun: De ce nu?”

George Bernard Shaw

Voi rescrie primele patru „episoade” ale periplului meu printre gânduri, episoade ce le-am pierdut, din cauza unui regretabil incident. Vina este numai a mea. Fiind la începuturi, învăţăcel în a pricepe ce înseamnă scrisul pe calculator şi lucrul, în general, cu această invenţie nemaipomenită a minţii omeneşti, am făcut, inevitabil, şi multe greşeli. Cred că una din aceste „multe greşeli” a fost că am şters primele părţi ale „serialului” meu. Nu mai ţin minte ce scriam eu acolo, dar o să pornim de la zero, domniile voastre. Deci, prin 2009, am acceptat să scriu câte un articol pe lună pentru revista Fundaţiei „Petre Ionescu – Muscel” din Domneştiul meu natal, revistă intitulată, foarte inspirat, „Pietrele Doamnei”. M-am hotărât atunci să pun seria mea de articole sub titlul generic „Colecţia de gânduri”. Cred că şi atunci am pornit-o la drum, în „episodul I”, tot aşa ca şi acum, explicând de ce am ales acest titlu şi ce o să scriu eu în acele mici articole, de-a lungul vremii.

Bineînţeles că pe urmă, navigând pe Internet, (ştiu, e un loc comun, dar sună aşa de simpatic şi metaforic!) am descoperit un blog numit „Colecţie de gânduri”, dar nu-mi pasă, eu aşa am vrut să se numească scrierile mele, fără să mă inspir de niciunde. De fapt, este un lucru cunoscut că orice idee nouă se dovedeşte, până la urmă, a nu fi nouă deloc. Totul este să ne putem obişnui cu starea asta de lucruri. Şi, poate vreţi să ştiţi de ce voiam neapărat să se numească aşa seria aceasta de articole - eseuri (ca, de altfel, şi blogul meu, trebuie să recunosc că nu-s deloc originală şi că mă repet). Pentru că, domniile voastre, fiecare dintre noi are în minte, în zona amintirilor (sau a memoriei afective), rafturi întregi pline cu propriile gânduri, biblioteci uriaşe unde expune gândurile înţelepte ale altora şi mai are, ştiu sigur (adică, pentru a fi sinceră, nu ştiu sigur, dar sper din toată inima să fie aşa), un iatac secret unde sunt aşezate, cuminţi, în sipete cu chei aurite (care totuşi nu le pot ascunde), aşa-zisele vise-cu-ochii-deschişi.

Eu aş vrea să aleg din toate aceste gânduri şi vise-cu-ochii-deschişi câte unul, răzleţ, şi să-l public în fiecare număr al revistei. Nu am avut în minte o temă anume pe care să o dezbat şi nu vreau să „demonstrez” ceva prin intermediul scrierilor mele. Tot ce ţin cu tot dinadinsul să ştiţi este că sunt sinceră în ceea ce gândesc şi în ce pun pe hârtie, eu aparţinând acelei generaţii care consideră că: una este să-ţi aşterni pentru tine nişte rânduri, într-un jurnal, asta te priveşte doar pe tine, dar cu totul altceva este să faci aceste rânduri publice, chiar dacă le citesc doar treizeci de oameni (fiind incluse în acest număr şi rudele tale, toţi prietenii sau colegii), căci atunci trebuie să-i respecţi pe cei care or să citească acele rânduri şi să încerci să te prezinţi în faţa lor cu ceva decent (măcar), când şi când plin de umor şi, dacă se poate, interesant şi inteligent.

Acum am să vă explic, din nou, de ce îmi place aşa de mult formula asta de adresare, „domniile voastre”. Îmi place pentru că e o spunere respectuoasă şi pentru că ţine de nişte vremuri în care tare aş fi vrut eu să trăiesc, vremuri demult apuse, când mai exista onoare, respect al valorilor şi ierarhiilor, când lumea avea timp să se salute şi chiar să-şi zâmbească, oamenii se ajutau, timpul nu trecea aşa de halucinant de repede, vremuri când mai existau bunele maniere, ruşinea, bunul simţ, când părinţii şi bunicii erau respectaţi de cei tineri, când Dragostea însemna mult mai mult decât sex, iar oamenii chiar aveau credinţă şi-L iubeau pe Hristos atât de mult, încât acceptau uneori să-şi dea viaţa pentru El. Acele timpuri, domniile voastre, în care patriotismul nu era ceva la care să strâmbi din nas cu dispreţ, nu era luat în zeflemea de toţi zevzecii, iar conducătorii ţării ăsteia frumoase şi binecuvânate de Dumnezeu, România, nu erau chiar aşa de nevolnici şi puşi doar pe furat. Timpuri apuse, dar să sperăm că nu iremediabil apuse. Dar să lăsăm revoltele şi nostalgiile fără rost, să nu ne uităm gândul şi s-o pornim la drum.

Pe parcursul adolescenţei şi tinereţii mele, mi-am ales mereu câte o deviză după care să mă conduc. Multe, trebuie să recunosc, erau rodul educaţiei ce-am primit-o, unele din „înţelepciunea poporului”, altele luate din cărţi. În general, erau de genul „e loc sub soare pentru toţi”, „trăieşte, dar lasă şi pe ceilalţi să trăiască”, „bine faci, bine găseşti” sau, cum spunea taică-meu, „dacă nu poţi face bine cuiva, măcar nu-i fă rău!”. Recunosc sincer în faţa domniilor voastre că devizele acestea nu mi-au fost de prea mare ajutor, în jungla asta în care s-a transformat lumea, în zilele noastre. Am trăit mereu cu impresia (ba nu, cu certitudinea) că nu sunt o „fiară” destul de feroce pentru a rezista. Acum, că m-am retras din junglă şi stau la ţară, unde încerc să îmi cultiv grădina (şi la propriu, dar şi după cum ne îndeamnăVoltaire), dictonul meu călăuzitor în viaţă este „Nihil sine Deo” şi, înţelegându-l bine abia târziu, la o foarte coaptă vârstă, am încetat să-mi mai fac probleme din nimic, am renunţat să încerc, cu tot dinadinsul, să înţeleg lucruri care nu vor (sau nu trebuie) să fie înţelese, am ajuns să nu-mi mai doresc explicarea inexplicabilului şi am căpătat un fel de echilibru.

Acestea fiind zise, iată că ştiţi acum, domniile voastre, de la ce premize am pornit şi o să pornesc mereu în periplul mirobolant al gândurilor. Sigur, nu este un drum uşor, însă gândurile trec mai lesne peste orice obstacol. Cu ajutorul gândurilor, fiecare poate realiza ceea ce nu a fost sau nu va fi în stare să realizeze. Sper să fie, în fiecare dintre episoade, ceva care să vă placă, să vă intereseze şi, uneori, să vă amuze. Urăsc gândul că rânduleţele mele vă vor lăsa indiferenţi, pentru că indiferenţa, pentru mine cel puţin, e chiar mai rea decât critica. Acest articol fiind începutul de drum, am să scriu mai puţin, pentru că asta mi-am propus pentru astăzi, să-mi explic şi să vă explic de ce am început să scriu şi ce rost vreau să-i dau „Colecţiei de gânduri”.

Anul Dragonului de Apă

2012-01-23T17:36:00.000+02:00

MOTTO:

"Dragonul chinezesc este echivalentul legendarei
Păsări Phoenix. El aruncă flăcări pe gură, arde, se
transformă în cenuşă, şi, la fel ca pasărea minune,
are capacitatea de a renaşte".

Astăzi, asiaticii intră în anul Dragonului de Apă, ce va dura până în 9 februarie 2013. Şi, chiar dacă nu suntem asiatici, eu tot îmi urez, şi vă urez ca, în acest an, să fiţi impunători şi neînfricaţi ca dragonul, să vă reinventaţi şi să renaşteţi din cenuşa gândurilor vechi, precum Pasărea Phoenix şi să fiţi sănătoşi.

Gânduri

2012-01-20T16:21:00.000+02:00

MOTTO:
"Inspiraţia este şi ea o manifestare a inconştientului.
Creaţia poetică nu este decât opera acestui inconştient
veşnic în activitate."

Max Blecher

Mai nou, am o nouă şi devoratoare pasiune: pasiunea de a pune câte un motto la ce vrei şi la ce nu vrei. Nu mă pot opri, când găsesc câte un citat, o maximă, o zicere a unui autor, să nu o aşez în fruntea unei scrieri de-ale mele. Ei, să sperăm că nu va dura mult. Azi am ales citatul ăsta despre inspiraţie, aşa, de ciudă că eu nu mai am nicio idee mai de Doamne-ajută, şi asta de foarte mult timp. Singurul gând care nu-mi dă pace este că sunt o mare fricoasă, pentru că nu simt deloc acel curaj nebunesc de frumos de a "ieşi în stradă" şi a mă alătura celor care protestează.

Adevărul este că ştiam că nu sunt o eroină, apoi, alt motiv al ezitării mele este că nu ştiu cărui grup să mă alătur, pentru că fiecare cere un alt lucru şi, în al treilea rând şi cel mai important, eu cred că totul va fi degeaba, un dialog normal nu se poate desfăşura în stradă, iar Băsescu şi nesimţiţii din guvern nici nu au de gând să înceapă vreunul. Simt la fel ca cei care au ieşit în stradă, mi-e lehamite şi mi-a ajuns cuţitul la os, dar o să continui să-mi văd de viaţa mea, acceptând ideea că nu-s deloc curajoasă şi fiind pe deplin conştientă că astfel nu voi câştiga nimic, decât regrete.

Mulţi ani fericiţi!

2011-12-31T10:09:00.000+02:00

Ştiu că a pomeni de fericire în timpurile astea grele pe care toţi le trăim, e un pic hazardat. Dar eu asta doresc tuturor (şi mie, bineînţeles): să găsim puţină fericire în orice om întâlnit, în orice lucru, în orice gest, în orice clipă. În această ultimă zi a anului 2011, vă doresc tuturor să găsiţi acea fericire care este lângă voi, sigur e lângă voi, aproape, să nu vă apucaţi să alergaţi încolo şi-ncoace după ea. Anul ce vine (despre care s-au spus atâtea şi care mai este şi bisect, peste toate cele) să fie mai bun, mai bogat şi mai norocos pentru noi toţi. Aşa că, dintr-un sat pitulat printre dealuri, încărcat cu mireasmă de cetină şi binecuvântat să trăiască acea veşnicie de care vorbea Blaga, vă urez numai de bine (aho, aho!).

LA MULŢI ANI!

Ei, aşa da!

2011-12-21T11:17:00.000+02:00

Ta da! Astăzi, în sfârşit a nins. De dimineţă curg din cer fulgii de zăpadă care nu prea se aştern pe pământ, pentru că e cald, dar important e că ninge. Au mai fost ceva fulguieli alaltăieri, dar alea nu se pun. Eu o declar prima ninsoare din iarna aceasta pe cea de azi. Mă simt minunat. Nu mai contează că stau prost cu banii, nu mai contează că mă doare un pic capul, nu mai contează că sunt singură, nimic nu mai contează în faţa fulgilor care dansează prin văzduhul Domneştiului. Da, acum chiar simt că vin Sărbătorile. Peisajul de afară nu prea seamănă cu cel din "figura alăturată", dar cu un pic de străduinţă o să ajungem şi acolo.

Ninge?

2011-12-17T18:41:00.000+02:00

Tare aş vrea să ningă. Azi, la mijloc de decembrie, pe muscelele noastre a plouat, a fost mai cald ca-n octombrie şi acum, pe seară, e o ceaţă ca la Londra (e o expresie aşa de des folosită, încât e de-a dreptul zdrenţuită, dar nu vreau să-mi silesc unicul neuron care e treaz la ora asta, să muncească prea mult...). Deci, în aşteptarea unor ninsori (multe, şi albe, şi pure), care să acopere tot ce e murdar şi urât, mă mulţumesc cu imaginea asta. Seamănă a Domneşti, acela din copilăria mea...

Mă mir

2011-12-12T16:22:00.000+02:00

Da, continui să mă mă mir de toate câte se întâmplă în lumea asta. Cred că sunt într-o continuă mirare. Pe când mă pregăteam să trimit cuiva un mesaj, pe Yahoo România văd la Ultimele ştiri câteva rânduri care m-au năucit complet. Am stat minute în şir stană de piatră, pentru că nu mă puteam hotărî dacă să râd sau să plâng. Ştirea era despre Adrian Mutu (şi, nu, n-am întrebat, în sinea mea, cine e personajul, asta pentru că, din nefericire, toate ziarele şi toate posturile de televiziune au tot vorbit de acest minunat Briliant care e, cred eu, mai degrabă o Mărgică Colorată). Deci, fotbalistul Mutu, acela care zice că-l citeşte împătimit pe Dostoievski şi despre care se zice că e prieten cu interlopul Gheară, a declarat de curând că, atunci când îi e dor de România, îl sună pe Adi Minune şi-l pune să-i cânte la telefon o manea. Ha! Deci asta e România lui Mutu. Bun, nu pot fi absurdă să-i cer lui Mutu să-l sune pe Andrei Pleşu şi să discute, în termeni filozofici, despre suflet sau despre îngeri şi nici să-şi dorească să asculte una din lucrările lui Enescu. Dar Copilu' Minune, manea? "Genii bune ale venitorelui României!"

SILENZIO STAMPA

2011-11-26T13:05:00.000+02:00

Am avut, zilele trecute, o experienţă de-a dreptul traumatizantă pe care trebuie s-o spun tuturor. Şi, pe cuvânt, nu exagerez cu nimic când afirm lucrul acesta. Neavând de lucru, am căutat pe Internet ceva concursuri literare, nu pentru că aş fi vrut să particip la vreunul, ci aşa, pur şi simplu din curiozitate, ca să aflu cum se desfăşoară. Ei bine, la unul dintre aceste concursuri, la datele despre participare se spunea că, citez: „cei cinci finalişti de la secţiunile POEZIE şi PROZĂ vor avea parte de un sejur (hm, n. a.) de o săptămână (...) şi se vor organiza sesiuni de scriere creativă, ateliere de performance, happening, lecturi publice, workshops-uri, la care vor fi invitaţi specialişti din domeniu”. Uau! După ce mi-am revenit din uluială, m-am hotărât ca, timp de o săptămână, să intru în silenzio stampa.

Până voi intra în tăcerea autoimpusă, vreau să spun ceva despre silenzio stampa. Termenul ăsta se pare că ne vine din domeniul sportului. La Campionatul Mondial din 1981, antrenorul Enzo Bearzot le-a interzis jucătorilor săi din „scuadra azzura” să ţină vreo conferinţă de presă. Deci, conferinţă de presă (conférence de presse, press conference, conferenza stampa) se vede că e opusul zicerii noastre de mai sus. Deci, nu mai scriu nimic timp de o săptămână, pentru a mă pedepsi că sunt aşa de ruptă de lumea modernă şi de manifestările ei, total aiuritoare pentru mine. Am zis că nu mai scriu, dar de vorbit o să vorbesc în continuare, măcar puţin, că altfel nu pot supravieţui. Pe săptămâna viitoare.

Remember (again)

2011-11-19T10:12:00.000+02:00

Haideţi, domniile voastre, însoţiţi-mă într-o altă pagină în care o să încerc să conjug verbul „a gândi, gândire”. Astăzi va fi o gândire izvorâtă din amintiri. Pentru că şi amintirile sunt tot gânduri, doar că verbele se conjugă la trecut. Amintirile sunt bune, cred eu, atunci când nu ne întunecă sau nu ne îngreunează prezentul. Aţi văzut că, în general, noi suntem tentaţi să ne amintim mai mult lucrurile plăcute din trecutul nostru sau al altora. Bine, aici intervine şi felul de a gândi al fiecăruia: unii sunt atât de pesimişti, încât refuză să-şi amintească orice altceva în afară de nenorociri. (Dar, despre amintiri şi rolul jucat de ele în viaţa mea, o să mai revin într-un alt episod). O să-mi încep lucrul la exponatul de astăzi din raftul gândurilor mele cu o mărturisire. Deşi sunt o persoană ce a terminat (cândva) Filologia, secţia numită pe atunci română – franceză, am citit din opera lui Proust doar ceea ce-mi era necesar la examen şi n-am fost deloc extaziată, (la vremea aceea), de stilul lui. Dar am reţinut ceva ce a devenit, de fapt, un loc comun şi este des amintit în scrierile multora: este vorba despre proustiana „la madeleine”, prăjiturica aceea pe care o pomeneşte autorul în volumul „Du côté de chez Swan”.

Ei bine, prima amintire a mea legată de madlenele servite de mătuşa Léonie de la Combray, lui Proust, pe vremea copilăriei acestuia, este aceea că textul, stufos şi abundent în amănunte, m-a adus în pragul disperării. Dar l-am citit, ca de altfel toată cartea, cu o mare încrâncenare, pentru că eram conştiincioasă. (La fel cum, un an mai târziu, citeam şi reciteam, cu încăpăţânare - până când începeam să înţeleg ceva din textul încifrat - „Ulysses” de James Joyce). Apoi, scrierile critice, analizele de text, comentariile pe care le aveam în „manualele” noastre de studenţi, aşa de sofisticate şi pline de termeni „pretenţioşi” (ce erau în totală contradicţie cu felul simplu şi natural de exprimare care-mi era mie pe plac), iarăşi mă aduceau la disperare, pentru că trebuia să le „tocesc”, lucru care-mi repugnă. (Îmi cer scuze, dar iar voi face aici o paranteză). Voi demonstra, tot legat de subiectul de astăzi, cum e cu rolul memoriei afective. Din cursul de lingvistică (ca, de altfel, din multe altele ce erau în programa de la facultate) nu ştiu câte noţiuni teoretice mi-au mai rămas mie în memorie, dar nu am uitat un banc pe care profesorul ni l-a spus la curs pentru a „demonstra” modul cum pătrund neologismele în mediul rural:

„Văsălie trece pe la poarta lui Ion şi strigă:

- Ioane, no, hai ş-om mere la cârciumă să bem un vinars!

- Nu merg, mă.

- Hai, mă Ioane, măcar o bere...

- No, nu vreau să merg!

- De ce, mă?

- Îmi repugnă!”

Revenind la exegeza textelor proustiene, păi, de exemplu, trebuia să insistăm pe „rolul mnemotehnic exacerbat al cuvântului” sau pe „funcţiile metaforice ale discursului” sau pe „dihotomia realitate – amintire”. Eu nu zic că nu aveau şi acestea rolul lor în formarea mea ca profesor dar, în practica de mai târziu, ca începătoare în ale predării francezei într-un sat din Vrancea (unde erau cazuri - rare, dar erau - când elevii nu ştiau bine nici să scrie în limba română, ca să nu mai spun că, din cauza dialectului cu care erau obişnuiţi, li se părea că eu sunt aceea care vorbesc „ciudat”, fiindcă foloseam româna literară), deci toate exegezele de care vă vorbeam mi-au fost de tot atât folos ca şi o frecţie la un picior de lemn. Dar, măcar le ştiam, şi ştiindu-le pe acestea şi multe altele, citind mult, învăţând pentru examene, îndrăznesc să spun că eu, precum şi generaţiile cu zece – douăzeci de ani mai tinere şi cu zece - douăzeci ani mai în vârstă ca mine, ieşeam din (unele) facultăţi şi ne puteam numi, fără să roşim, intelectuali. Ceea ce, după câte văd eu, nu se mai întâmplă astăzi decât destul de rar. (Acesta va fi un alt subiect de discuţie la care voi reveni în viitor, vă rog să îmi scuzaţi divagaţiile de astăzi, dar domniile voastre cred că aţi băgat deja de seamă că pot fi încoronată ca „regina parantezelor”, le consider supusele mele şi pur şi simplu le ador!)

Voiam să vă vorbesc astăzi despre amintirile legate de tatăl meu adoptiv, Elisei Avram. A fost învăţător şi apoi profesor în Domneşti peste patruzeci de ani. Pe lângă sutele de copii cărora le-a descifrat secretele minunate ale buchiilor, a avut un rol hotărâtor şi în formarea mea ca om, bineînţeles. Îmi amintesc, apropo de „madeleine” din scrierea lui Proust, ziceri de-ale lui, sfaturi, felul paşnic şi blând de a se purta, mâncărurile preferate, îmi amintesc cum îmi povestea despre greutăţile întâmpinate în anii petrecuţi ca învăţător în Cadrilater, despre plimbările prin Balcic şi Bazargic, îmi amintesc cum îmi făcea „liste de lecturi”, îmi amintesc cum m-a învăţat să dezleg rebusuri (şi lista ar putea continua, dar nu vreau să vă plictisesc). Îmi vorbea cu pasiune despre istorie şi despre mica sa colecţie de monezi vechi (lucruri care pe mine, la vremea aceea, nu mă pasionau deloc, din păcate). Mai târziu, aveam amândoi lungi discuţii în contradictoriu, pe diverse teme, cu argumente de ambele părţi, pentru că eu, ca orice tânăr, începeam să judec altfel lucrurile şi dânsul susţinea valorile preţuite de către cei mai în vârstă. De la moartea sa, din martie 1998, au trecut ani buni şi aş minţi dacă aş spune că, de atunci, mă gândesc în fiecare zi la dânsul. Dar mă gândesc, când şi când. Şi eu cred că asta, de fapt, este important în viaţă, să nu fii uitat, să se gândească cineva la tine. Iar diverse cărţi, sau zile, sau evenimente mi-l readuc mereu în memorie.

Pst! Invăţ!

2011-11-18T10:33:00.000+02:00

Voi încerca să pun nişte imagini printre textele mele de pe blog. Zic "voi încerca" pentru că, după ce m-am uitat un pic printr-un manual ce te "deşteaptă" în ale lucratului pe calculator, am dat iute bir cu fugiţii şi m-am hotărât că o să aplic metoda copiilor când primesc o jucărie nouă: nu se lasă până nu se lămuresc ce e cu ea, chiar dacă o strică. O să folosesc ca "material didactic" (mda, dascălul din mine îşi mai aminteşte câte ceva, chiar dacă nu mai predă de ani buni) două - trei strofe dintr-o poezioară satirică foarte simpatică, intitulată Iarna nu-i ca vara şi dedicată de autor, Nicuşor Constantinescu, citez "amicului Braian Tăsescu:

"Doamna nu-i ca domnişoara,
Toamna nu-i ca primăvara,
Musca nu e ca albina,
Soaţa nu-i ca Bubulina,
Halta nu este ca portul,
Mămăliga nu-i ca tortul,
Prostul nu e ca savantul
Şi nici soţul ca amantul,
Primăria nu-i ca gara,
Iarna nu este ca vara!

Nu-i pătratul ca triunghiul,
Tusea nu este ca junghiul,
Baba nu este ca juna
Şi nici soarele ca luna,
Nu-i maiorul caporal,
Parastasul nu e bal,
Barul nu e bibliotecă,
Crâşma nu-i cinematecă,
Lauda nu-i ca ocara,
Iarna nu este ca vara!

(...)
Briciul nu este ca lama,
Comedia nu-i ca drama,
Prăvălia nu-i ca şcoala,
Nu-i tenorul ca sopranul,
Nici cartoful ca bostanul,
Leopardul nu-i ca gardul,
Mia nu-i ca miliardul,
Dimineaţa nu-i ca seara,
Iarna nu este ca vara!"

Q.E.D.

2011-11-09T20:02:00.000+02:00

MOTTO:

„Stau singur în basmul lumii.

Aştept văzduhul

să-mi decoloreze ochiul

într-o seară de târziu

cu zgomot de iguane

şi ţipăt de melancolie”.

(George Baciu, „În vestiarul inimii”)

Fireşte, punând eu drept motto episodului de faţă al „Colecţiei..." mele, rostirea asta plină de poezie, sensibilă şi născătoare de gânduri şi simţiri, este evident acum că nu o să mai pot scrie despre „ceea ce se întâmplă pe scena politică a ţării”, nici despre vedetele mioritice, şi, bineînţeles, n-o să mai pot să mă hlizesc cvasi-moralizator asupra cine ştie căror alte gogomănii ce se întâmplă pe la noi, prin România, pe acest „picior de plai” care, din nefericire pentru noi toţi, începe să semene din ce în ce mai puţin cu o „gură de rai”, ca-n poezie. Noblesse oblige, nu?

Ei, aici deja am intrat în impas. Acestea erau, de fapt, trei dintre subiectele preferate, inepuizabile pentru inspiraţia mea. Bine, recunosc cu o sinceritate neprefăcută cum că, în micile articole despre relele apucături ale celor din „politichia” românească, eu nu sunt destul de informată (din comoditate şi din lehamite) şi că tonul meu nu e destul de incisiv (din decenţă). Îi admir sincer pe toţi aceia care scriu într-adevăr pamflete politice, cu date exacte, documentate şi cu un verb virulent. Dar ce pot eu să fac, v-am mai spus deja, domniile voastre, că nu m-am născut în epoca potrivită firii mele.

Nici vreo călătorie imaginară (în locuri exotice şi misterioase sau pe la noi, prin minunate şi neştiute colţuri ale ţării) nu mai vreau să facem astăzi împreună, pentru că, dacă tot m-am pornit pe mărturisiri, trebuie să vă mai spun că şi voiajele astea ale mele virtuale necesită o oarece pregătire, trebuie să citesc ceva despre locurile unde vă voi duce pe domniile voastre, trebuie să ştiu ceva despre oamenii de acolo, despre cultura lor, despre obiceiuri, climă, bogăţii etc. Ei bine, acum nu am timp şi nici chef pentru asta, deci vă promit că o să călătorim data viitoare, dacă nu apare ceva mult mai interesant de comentat între timp. Aşa că rămâne valabilă dilema de care vă spuneam: despre ce să scriu? Dar eram sigură, pentru că mă cunosc foarte bine, că o să apară ceva...

Deci, delectându-mă zilele astea, pentru a mia oară, cu Habanera din „Carmen” de Bizet, cântată de Maria Callas (am găsit, de data asta, înregistrarea făcută la Covent Garden), am înţeles, profund şi pe deplin, înţelesul expresiei aceleia franţuzeşti care susţine că cineva are un „je ne sais quoi” ce-l distinge de ceilalţi. Am ascultat aria asta cântată de artiste cu voci mari, poate mai mari ca cea a Mariei Callas, artiste mai tinere, mai frumoase, mai... Am ascultat-o şi în interpretarea marii noastre cântăreţe Angela Gheorghiu. Era totul frumos, mă încânta, dar nu îmi atingea sufletul în modul acela de neexplicat.

Maria Callas, fără gesturi dramatice, fără nu ştiu ce zâmbete şăgalnice, numai din modulaţiile sublime ale vocii şi din privirile arunate de ochii ei frumoşi de grecoaică pătimaşă, te face să simţi această cântare, să o înţelegi, chiar dacă nu ştii franceza. E talent, e muncă, e dăruire, dar mai ales este acel „je ne sais quoi” de care vă spuneam. La fel se întâmplă, de exemplu, în piese de teatru sau în filme. Pot fi actori foarte talentaţi, foarte frumoşi sau carismatici şi care îşi joacă rolul cu dăruire, dacă însă nu se crează acea chimie (între ei, pe scenă, mai întâi, şi între ei şi public, mai apoi), totul este perfect dar nu ne transmite nimic, emoţia, vorba personajului lui Nenea Iancu, „ e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire”. D. I. Suchianu, un excelent (şi, din păcate, prea repede uitat) critic de film, spunea că sunt mari doar actorii şi regizorii cărora le reuşeşte în creaţiile lor acel „make believe” (fă-l să creadă). Noi asta şi vrem, de fapt, când ascultăm muzică, ne ducem la teatru sau vedem acasă un film, să fim cuceriţi, să ne mistificăm, să credem. Altfel, ne pierdem timpul degeaba.

Am să închei acum, episodul ăsta a fost doar o fluturare de gând, nu a avut din capul locului un subiect pe care să mi-l fi propus, am scris efectiv ce mi-a trecut prin minte, ascultând-o pe Callas cântând „L’amour est l’enfant de Bohème / Il n’a jamais, jamais connu le loi” şi gândindu-mă că în viaţă, în dragoste, în artă, acel inexplicabil „je ne sais quoi” poate schimba totul, într-o clipă. Asta este concluzia mea, ăsta este adevărul meu de astăzi, nu susţin că e universal valabil, nici veşnic, nici unicul, pentru că, aşa cum foarte bine spune Oscar Wilde, „adevărul pur şi simplu este rareori pur şi niciodată simplu”.

Ei, şi?

2011-09-18T16:54:00.000+03:00

M-am tot gândit că în ultima vreme - este vorba cam de câteva luni - nu am deschis mai deloc televizorul sau vreun ziar pentru a vedea şi citi ştiri, drept pentru care, cuprinsă de remuşcări, mi-am făcut singură morală, cum că mă autoizolez, nu-mi pasă ce-i în jurul meu, practic politica struţului etc. (Apropo de struţi, iată discuţia dintre două exemplare:

- Tu ştii de ce ţinem noi capul în nisip?

- Nu ştiu tu de ce-l ţii, dar eu caut petrol...)

Parafrazând glumiţa asta, aş zice că nu ştiu dacă şi de ce evadaţi domniile voastre din realitate, dar eu una, vă spun sincer, fac asta dintr-o imensă lehamite şi, bineînţeles, din dorinţa de învăţa ceva bun, util şi înţelept. Oricum, găsesc că e mult mai interesant să citesc (ori să scriu) un roman sau să călătoresc cu gândul prin locuri frumoase decât să văd ce se întâmplă în ograda noastră mioritică. Am să renunţ azi, totuşi, la vreo călătorie imaginară sau la ceva colecţie de citate din ce-au gândit alţii şi o să-mi susţin punctul de vedere cu câteva ştiri, luate absolut la întâmplare de pe Internet, din „revista presei”, cam pe la mijlocul lunii august. Nu susţin că sunt cele mai răsunătoare sau cele mai importante ştiri, le-am cules doar pentru a le comenta pentru domniile voastre, pentru a vă aduce argumente şi a vă demonstra că era mult mai bine dacă nu-mi pierdeam timpul cu ele.

Păi, s-o pornim în călătorie printre ştiri. Pentru început, un titlu:

* „P.D.L. este acuzat de mită electorală în Neamţ”. (Ha, ha, e un truism şi o glumă tare bună, nu-i aşa? Ca şi cum am afirma că „laptele e alb”, „zahărul e dulce” sau că „iarna nu-i ca vara”. Asta e o noutate, o ştire care să-ţi taie răsuflarea? Nu, bineînţeles că nu.)

* „Circulaţie îngreunată pe Valea Prahovei” şi „pe litoralul românesc sunt de trei ori mai mulţi turişti ca anul trecut.” (Păi asta înseamnă că poporul român trăieşte bine – aşa cum i-a urat preşedintele Băsescu – are bani şi are chef de distracţie, deci noua criză care se profilează ameninţător la orizont este pentru noi, locuitorii din spaţiul carpato – dunăreano – pontic, o gogoriţă mincinoasă şi nici că ne pasă de ea.)

* „Primarul sectorului V al capitalei, Vanghelie, aflat în vizită în Italia, a dansat „Periniţa” sub Columna lui Traian pentru a marca înfrăţirea dintre popoarele român şi italian.” (Ei şi, Vanghelie ar dansa şi „pas de deux” cu o gorilă dacă ar avea ceva de câştigat din asta!)

* „Un bătrân de 64 de ani a fost găsit de ziarişti în stare de inconştienţă în curtea unui spital din Cluj, după ce fusese externat de la secţia de O.R.L. şi lăsat acolo să zacă ore în şir.” (Deja la noi asta e ceva intrat în cotidian, de ce să ne mai agităm, nu e primul, nu va fi nici ultimul, autorităţile nesimţite nu-şi fac datoria, personalul medical se luptă cu greutăţi insurmontabile, toată lumea aşteaptă o mică „atenţie” şi, în acest timp, oamenii mor pe stradă.)

Şi, ca să zic aşa, cireaşa de pe tort, o declaraţie absolut aiuritoare a preşedintelui Băsescu, apropo de vizita nocturnă la Cotroceni a Elenei Udrea:

* „Eu am fost cu nevasta. S-a dus la vreun consilier.” (Aproape că am rămas fără replică. Şi totuşi... Nu vreau să compar cele de mai sus cu zicerea din vreuna din comediile lui Caragiale, pentru că-l admir prea mult pe Nenea Iancu pentru a-i asemăna personajele cu aceşti saltimbanci lipsiţi de bun simţ care se joacă pe scena politică a ţării „de-a guvernul”, „de-a parlamentul”, „de-a preşedinţia”, şi care fac, prin jocul lor tembel, ca atmosfera şi apucăturile politicii româneşti să semene din ce în ce mai mult cu acelea dintr-un local de streap-tease. Asta, ca să fiu gentilă şi să nu pomenesc de felinarul roşu...)

Şi acum, doamnelor şi domnilor, ştirile mondene. Ele mă scot din sărite cel mai mult. Sunt genul acela de aberaţii care mă face întotdeauna să mă întreb cine este mai „sărit de pe fix” şi are cel mai mic IQ, cei care le scriu sau cei care le citesc. Înclin să cred că cei care le scriu, pentru că eu nu renunţ la ideea că gustul publicului poate fi educat. Deci, să pornim:

* „Iuliana Marciuc declară: „Enache a glumit că nu mă ia de nevastă!” (Uau, asta ar putea fi o glumă, dar e de-a dreptul sadică pentru această Penelopă a zilelor noastre care a aşteptat şi a suferit atât din pricina indecisului cântăreţ. Nu erau destule telenovele pe micul ecran, ne mai trebuia şi una în viaţa de toate zilele?)

* „Jojo şi-a cumpărat un apartament de 130.000 de euro”. (Poate are vreo afacere, sau un iubit cu mulţi bani, că din actorie şi cântat nu prea cred eu să iasă atâţia bani. Vorbim doar de Jojo, nu de Angelina Jolie...)

* „Anamaria Prodan a slăbit 5 kilograme cu pepene roşu”. (Şi? Ce-i cu asta? Ce-mi pasă mie sau domniilor voastre că ea a slăbit? Trebuie să mărturisesc că, în cazul acesta, nu reuşesc să fiu obiectivă şi asta pentru că, atât ea, cât şi distinsa sa mamă, îmi sunt profund şi iremediabil antipatice.)

* „Carmen Trandafir se mărită, în secret, duminică”. (Îmi cer scuze, dar cine-i Carmen Trandafir? Şi, de ce în secret? Şi, ce ne interesează pe noi asta?)

* „Irinel Columbeanu a dus-o pe Irina la ziua de naştere a unei prietene”. (În cazul proaspăt despărţiţilor soţi Columbeanu, antipatia mea se amestecă cu un fel de repulsie şi cu un început de enervare, deci mă abţin şi nu mai comentez nimic. Singura pe care o deplâng şi cu care empatizez e micuţa şi nevinovata Irina.)

* „Firea şi Pandele s-au întors din luna de miere”. (Aferim, să le fie de bine. Să se bucure de viaţa lor de tineri căsătoriţi, deşi eu mă cam îndoiesc că în cazul lor e vorba de o mare iubire, ci mai degrabă de un fel de contract matrimonial cu avantaje de ambele părţi. Ei, pe de altă parte, s-ar putea să vorbească invidia din mine, pentru că eu nu sunt căsătorită, nu?)

* „Noul iubit al Oanei Zăvoranu este homosexual”. (Eh, aşa-i trebuie Queridei! Însă, repet, de ce trebuia să ştim şi noi? Cu ce am greşit?)

Am să închei aici, că nu are rost să mă enervez mai mult cu astfel de stupizenii şi să vă plictisesc şi pe domniile voastre. Deci, sper din toată inima că am reuşit să vă conving că era mai bine să nu-mi fi pierdut timpul pentru a citi asemenea „ştiri”. Bine, e posibil să nu fi ales eu ca lumea şi să fie prin ziare sau pe la jurnalele televizate şi lucruri interesante şi de bun simţ, dar eu asta am găsit astăzi, deci asta v-am prezentat, cu asta m-am amuzat şi asta am comentat. (Rima e absolut involuntară, îmi cer scuze). În orice caz, eu am încercat să diversific comentariile, pentru a vă oferi spre lectură părerea mea despre aceste ştiri şi a nu deveni monotonă prin repetarea la infinit a doar două vorbe, dar atunci când le-am citit, după un râs sănătos sau o indignare la fel de sănătoasă, prima reacţie a mea a fost să exclam: Ei, şi?!

Nori

2011-08-26T14:17:00.000+03:00

Astăzi am avut ceea ce se numeşte convenţional "o zi proastă". Ducă-se! Ca să trec peste gândurile negre ce mă bântuie precum o stafie printr-un castel scoţian, am să-mi spun singură un banc:
Soţul şi soţia, de curând căsătoriţi, iau micul dejun. Soţul spune, destul de încurcat:
- Dragă, am o problemă, trebuie să discutăm...
Soţia îi ţine o mică predică:
- Păi, scumpule, acum suntem căsătoriţi, împărţim totul, nu mai există decât "noi", "al nostru", "a noastră" etc.
- O.K, atunci avem o problemă, secretara noastră a rămas însărcinată cu noi!

D' ale lui Murphy...

2011-08-16T18:08:00.000+03:00

Motto:

„Aici, la graniţă, frunzele cad. Deşi toţi

vecinii mei sunt nişte primitivi şi tu eşti

la mii de mile depărtare, pe masa mea

se află întotdeauna două ceşti de ceai”.

(Poem din timpul dinastiei Tang)

Norii care se adună, la figurat vorbind, deasupra capetelor noastre (căci, trebuie să recunoașteți, domniile voastre, se mai adună şi nori negri şi amenințători, când şi când) pot fi tratați în mai multe moduri: ori ne facem că nu-i vedem – nu e recomandat, dar e foarte la îndemână – apoi, ne gândim intens la o metodă rapidă de neutralizare a lor – recomandabil celor inventivi şi cu voinţă puternică - şi, ultima soluţie, ar fi aceea de a ne resemna şi a-i accepta – acesta ar fi sfatul doar pentru pesimişti.

Când mă confrunt cu asemenea hoarde de nori, eu apelez la prima şi a doua metodă, combinate: adică, mai întâi încerc să ignor totul (aici se întrevede ușoară aplecare spre comoditate a celor din zodia mea, Balanţa) şi apoi, neputând să mai fac asta, lupt împotriva „norilor” cu mijloacele din dotare. Unul dintre mijloace ar fi umorul, apoi gândul la prieteni (pentru ei am ales motto-ul de azi, care îmi place nespus de mult) şi la ce-ar face ei ca să scape de aceşti nori fioroşi. Uneori, chiar le cer sfatul. Mai ales celor optimişti, că pesimiştii nu prea te pot ajuta...

Dar, fiindcă am pomenit de pesimişti, mă gândeam zilele trecute că, de exemplu, celebrele ziceri (butade, jocuri de cuvinte, axiome, postulate, paradoxuri care au făcut să apară o „disciplină” nouă, numită „murphologie” ce se ocupă cu adăugarea de noi şi noi „murphisme”), ei bine, zicerile astea sunt cam pesimiste şi cam cinice, dar noi le încadrăm pe toate la „divertisment”. Ştiţi, sunt sigură, că totul a pornit de la cele spuse de inginerul american Edward A. Murphy, de la Institutul de Tehnologie al United States Air Force, şi care, în 1949, în urma eşecului unui experiment, a spus: „Dacă ceva poate să meargă prost, va merge prost”.

Pe urmă, alţii au adăugat noi şi noi articole la aşa-zisele „legi ale lui Murphy”, le-au contrazis, le-au completat şi, tot aşa, s-au scris cărţi întregi. Şi toate, paradoxal, deşi sunt uşor pesimiste, cum am mai spus, îţi dau parcă un fel de curaj, te fac să treci mai uşor peste greutăţi. Gândiţi-vă, domniile voastre, la celebrul îndemn „Zâmbeşte, mâine va fi mai rău!”. E pesimist, nu? Dar efectul, cel puţin asupra mea, este unul contrar, pur şi simplu mă binedispune, chiar mă face să zâmbesc din toată inima, şi să dau o replică promptă şi pe măsură: „Ei, şi?” Vă dau doar câteva exemple de asemenea ziceri care se pot aplica în viaţa de zi cu zi:

* Când lucrurile par că nu se mai înrăutățesc, ai răbdare. Se vor înrăutăţi curând.

          * Când lucrurile merg bine, ceva a mers prost.
          * Nimic nu este atât de prost, încât să nu devină şi mai prost.
          * După ce lucrurile s-au înrăutăţit suficient de mult, ciclul se repetă.
        *Indiferent de ce va merge prost, există întotdeauna cineva care a ştiut   că aşa va fi.
          * Problemele complicate au întotdeauna răspunsuri simple, pe         înţelesul tuturor, dar greşite.
          * Oportunitatea îţi bate la uşă în cel mai puţin oportun moment.
          * Natura ţine întotdeauna cu latura ascunsă a lucrurilor.
          * Ca să cureţi un lucru, murdăreşti un altul. Dar poţi murdări mai multe      lucruri fără a curăţa niciunul.

          * Lucrurile incompatibile cu alte lucruri, pot fi compatibile între ele.
          * Dacă anticipezi că sunt patru variante posibile de a ieşi ceva prost şi      reuşeşti să le ocoleşti, atunci va apare imediat o a cincea posibilitate, care va strica totul.
          * Probabilitatea de a distruge un lucru este direct proporţională cu valoarea lui.
          * Când apeşi din greşeală pe două litere la maşina de scris, se        imprimă litera care nu trebuie.
          * Când avionul în care eşti are întârziere, avionul pe care trebuie să-l        iei în continuare pleacă la ora fixată.
          * Când pisica îţi adoarme pe picioare şi te farmecă cu torsul ei, simţi o      nevoie imperioasă de a merge la baie.
          * Daca o frânghie are un capăt, atunci are precis încă unul.
          * Când trebuie sa-ţi concentrezi atenţia asupra unui anumit
          lucru, este imposibil să nu apară altul care să-ţi distragă atenţia.
          * Ori de câte ori stabileşti să faci un anume lucru mai întâi, survine un       alt lucru care trebuie făcut primul.
          * Ori de câte ori îţi tai unghiile, constaţi pe urmă că ai nevoie de ele.
          * Întotdeauna găseşti uşor ceea ce nu cauţi. Iar ceea ce cauţi, găseşti      abia în ultimul loc în care poţi căuta.
          * Un lucru rătăcit îl poţi găsi numai după ce răscoleşti întreaga casă.
          * Când cauţi un lucru, niciodată nu îl găseşti decât după ce ţi-ai        cumpărat un altul în loc.
          * Când garantia unui produs este de 60 de zile, defectarea lui se va          produce în ziua a 61-a.
          * Legile nu sunt decât nişte simulări ale realităţii.
          * Proliferarea unor noi legi va conduce la proliferarea unor noi          excepţii. Indiferent dacă legile sunt bune, rele sau neutre, trebuie să     se supună celor din urmă.
          * Dacă o lege a lui Murphy poate să greşească, va greşi.

* Tot ceea ce e bun, este ilegal, imoral sau îngraşă.

Şi, totuşi, viaţa e frumoasă, nu-i aşa, domniile voastre?

Sirtaki

2011-07-31T18:10:00.000+03:00

În acest episod vă propun iar, domniile voastre, să plecăm împreună într-o călătorie imaginară. Călătoria imaginară este, cum bine ştiţi, o călătorie al cărei mijloc de transport este gândul. Dar să vă mai explic, din nou, de ce îmi place aşa de mult să călătoresc pe aripile gândului. Păi, întâi, pentru că e ieftin, doi, nu e obositor deloc, şi trei, pentru că pot pleca cu cine îmi pofteşte inima. Sau, dimpotrivă, pot pleca singură-singurică, pot călători fără să-mi fie teamă de hoţi, accidente ori mai ştiu eu ce, merg oriunde vreau, nu unde vor să mă ducă agenţiile de voiaj, nu mă rătăcesc niciodată, pot sta într-un loc cinci minute şi în altul trei luni, depinde de ce-mi „spune” mie acel loc şi, chiar dacă nu se compară cu emoţia pe care o trăieşte cineva când face cu adevărat o călătorie, frisonul pe care ţi-l dă o imaginaţie care-şi face bine „meseria” nu e nici el de lepădat. Deloc chiar.

Unde credeţi că vă voi duce de data asta? Păi, vă voi duce în Grecia. Acum deja este demonetizat acest tărâm mirific, pentru că tot românul cu ceva bani, dar care habar nu are despre civilizaţia şi tradiţiile Greciei, se duce să-şi facă vacanţa „la greci” (sau „la turci”, bineînţeles), că e mai curat, mai civilizat şi, culmea, mai ieftin ca la noi. (Aceia cu bani foarte mulţi nu ştiu unde se duc şi nici nu mă interesează). Eu nu am fost în Grecia, dar când o să mă duc, dacă o să mă duc, aş vrea să fiu pregătită sufleteşte şi aş vrea să trăiesc, în toată plenitudinea lui, sentimentul pe care îl descrie aşa de bine englezul John Fowles în romanul lui, „Magicianul”:

„Căci m-am îndrăgostit din prima clipă, total şi iremediabil, de peisajul Greciei. (...) Nici o carte din câte citisem, nu explica această calitate esenţială a Greciei care îi dă unicitate: o fascinaţie fatală de Circe. În Anglia, noi trăim într-o relaţie tăcută, calmă, domesticită cu ceea ce ne-a rămas din peisajul natural şi din lumina blândă a Nordului. Dar în Grecia, peisajul şi lumina sunt atât de frumoase, atât de prezente, intense, sălbatice, încât se stabileşte o relaţie de dragoste şi ură, de pasiune. Mi-au trebuit luni de zile să înţeleg aceasta şi ani ca să şi accept” (...) „Insula Phraxos era frumoasă. Nici un alt atribut nu i se potrivea; nu era drăgălaşă, pitorească, încântătoare, era pur şi simplu frumoasă. Mi-a oprit răsuflarea când am văzut-o prima dată, plutea la ora serii sub „Venus” ca o maiestuoasă balenă neagră într-o mare de ametist. Mi se taie şi acum răsuflarea când închid ochii şi mă gândesc la ea. Era de o frumuseţe rară, în zona Mării Egee, căci înălţimile ei erau acoperite cu pini, pini mediteraneeni, de un verde crud. Nouă din zece părţi ale insulei erau nelocuite şi necultivate, doar pini, flori, golfuleţe, linişte, mare. În colţul de nord – vest, un pâlc de case albe ca zăpada, în jurul câtorva porturi" (John Fowles, „The Magus” („Magicianul”), Editura Univers, 1988).

În afară de reperele culturale, istorice, de civilizaţie pe care, sunt sigură, cei din generaţia mea sau, în general, cei din generaţiile acelea care au absolvit licee de cultură generală (unde, realmente, te alegeai cu o brumă de cultură generală, nu era doar o denumire de genul „afară-i vopsit gardu’ şi-năuntru... leopardu’”) le ştiu, căci nu poţi spune Grecia fără să zici (şi enumerarea va fi absolut aleatorie) Olimp, legendele cu zei, Parthenon, Muntele Athos, Venus din Milo, Hercule, spartani, sau Aristotel, Ulisse cu calul său troian (şi lista poate continua, dar nu vreau să vă plictisesc), însă Grecia, cred eu, trebuie să aibă şi ceva care să ne facă sufletul, nu mintea, să se înfioare de emoţie.

Pentru mine, dacă închid ochii şi mă las purtată pe aripile imaginaţiei (subiectivă, ca orice ţine de suflet, de simţire), Grecia înseamnă lumină multă, miros de leandru şi portocali în floare, o mănăstire cocoţată pe un vârf de munte, muzică, apa albastră a mării, coloanele Parthenonului, bătrâni stând la o cafenea şi vorbind tare şi pătimaş, un cer mereu senin, veselie, flori de toate culorile şi nişte peisaje superbe, cu case vopsite în alb – albastru.

Şi, mai ales, înseamnă o plajă întinsă, aurie şi pustie, pe nisipul căreia, un grec mai în vârstă îl învaţă pe un tânăr englez să danseze sirtaki – cred că aţi recunoscut celebra scenă din filmul „Zorba Grecul” al lui Fotopoulos şi Kakoyannis. De câte ori aud melodia aceea, mă simt fericită şi în minte îmi vine odată cu scena asta, filmul, atmosfera din sătucul acela grecesc, dar, totodată mă gândesc şi la cum au descris şederea lor în Grecia, John Fowles şi Lordul Byron, sau cum mi-a rămas mie întipărită imaginea insulelor greceşti, din alte cărţi şi din alte filme.

Şi sunt sigură că, atunci când voi vedea Grecia cu adevărat, nu am să fiu dezamăgită, poate chiar voi fi şi mai încântată, căci ceea ce simt acum, recunosc, este influenţat de livresc. Dar şi dacă nu voi reuşi să văd „pe viu” ceea ce am vizitat cu gândul, eu tot sunt mulţumită de călătoriile mele imaginare, pe ritm de sirtaki, printre case alb – albastre şi printre vestigii ale unei civilizaţii vechi şi glorioase. Şi acum vă las, domniile voastre, şi vă spun la bună vedere!

Corbii de Piatră (articol din revista "Pietrele Doamnei")

2011-07-18T14:41:00.000+03:00

După cum mi-am promis mie însămi şi, implicit, domniilor voastre, cititorilor acestor modeste rânduleţe, în scrierea de astăzi nu vom mai evada în locuri exotice şi îndepărtate, ci vom călători pe la noi, prin România. Nu ştiu sigur dacă zicerea precum că „România este o ţară foarte frumoasă, păcat că e locuită” îi aparţine lui Marius Tucă sau altcuiva, ştiu doar că, în momentele mele de obidă şi de revoltă (trebuie să mărturisesc, însă, că e o „revoltă în genunchi”) faţă de nişte semeni de-ai noştri pe care îi pot numi politicieni, „milionari de carton”, mafioţi, „vedete mioritice” sau, pur şi simplu, nesimţiţi şi fără „cei şapte ani de-acasă”, ei bine, această zicere eu am mai citat-o şi am arătat, domniile voastre, că sunt de acord cu ea. Da, dar să mă mai explic o dată, spunerea asta se referă la ceva mai mult de un sfert din populaţia ţării. Vreau să cred (în sensul că îmi impun să cred...) că celelalte trei sferturi sunt constituite din români de bună-credinţă şi cu bunul simţ la purtător, români care trăiesc, iubesc, speră, muncesc, citesc, se bucură sau plâng şi îşi merită pe deplin numele de Om.

Cred că v-am mai spus, domniile voastre, că deviza mea, de un timp încoace, este „Nihil sine Deo”, dar abia acum am ajuns acum să o înţeleg şi să o aplic pe deplin. Legat de această înţelegere, de credinţa ce sălăşluieşte în sufletul fiecăruia şi de manifestarea ei, ar fi foarte multe de spus, dar nu o să încep acum să-mi spun părerea despre acest subiect, pentru că astăzi mi-am propus altceva şi anume să merg cu domniile voastre în trei locuri minunate în care aproape că simţi cum mâna Domnului ţi se aşează pe umăr şi îţi aduce pace şi linişte în suflet. Aceste trei locaşuri de cult se spune că formează (şi eu cred că nu întâmplător!) un triunghi echilateral, cu laturile de 20 de kilometri.

Prima aşezare, Mănăstirea Corbii de Piatră, se află cam la jumătatea distanţei dintre Câmpulung şi Curtea de Argeş, în Domneşti fiind un drum spre Corbi pe care se poate ajunge la ea. A doua, Mănăstirea Nămăieşti, este la câţiva kilometri la nord de Câmpulung Muscel, pe partea stângă a şoselei care duce spre Braşov. În sfârşit, în al treilea colţ al triunghiului, se află Mănăstirea Cetăţuia lui Negru Vodă, pe şoseaua dintre Câmpulung şi Târgovişte, în satul Cetăţeni. Toate trei sunt biserici rupestre, vechi şi foarte rar întâlnite în Europa. Sunt asemănătoare cu cele de la Capadocia, cu unica şi uriaşa diferenţă că turcii le-au inclus în circuitul turistic, în traseele pelerinilor, ei ştiu să le pună în valoare, pe când noi, nu.

Mănăstirea Corbii de Piatră, numită la început „Schitul din Jgheab” este aşezată într-un loc absolut superb, în satul Jgheaburi, comuna Corbi. Nu se ştie prea bine ce a fost acolo înainte (sunt speculaţii cu privire la un fost altar de sacrificii aparţinând dacilor, dar eu nu vreau să intru în astfel de amănunte ce interesează mai mult pe căutătorii de mistere şi senzaţional) şi nici de când există cu adevărat, datele documentare pornesc din anul 1512, când monahia Magdalina, stăpâna moşiei Corbilor şi mătuşa lui Neagoe Basarab, reînfiinţează locaşul, făcând aici o mănăstire de călugăriţe. Lângă biserica săpată în gresia muntelui se află, tot săpat în stâncă, un fel de tribunal în aer liber unde se pare că domnitorul, autor al celebrelor „Învăţături ale lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie”, făcea judecată publică, rezolvând cu înţelepciune şi străşnicie problemele supuşilor săi. Hramul acestei mănăstiri a fost, la început, „Adormirea Maicii Domnului” şi, după scurtă vreme de la înfiinţare, ea a devenit (poate din cauza condiţiilor aşa de dure de trai de acolo) locaş pentru călugări.

Ce este interesant, ce o face uimitor de unică nu este numai modul cum a fost săpată în stânca dură, nici că a fost prima mănăstire de maici atestată, de la noi din ţară, nici chiar faptul că a avut, la început, două altare, ci pictura interioară, despre care specialiştii spun că a fost făcută, în cel mai pur stil bizantin, pe la mijlocul secolului al XIV-lea (despre această măiastră pictură şi despre aşezarea pitorească a mănăstirii vorbeşte şi Paul de Alep în una din scrierile sale). În anul 2003, aici, la Corbii de Piatră, s-a reînnodat firul vieţii monahale, întrerupt atâta amar de vreme, fapt ce nu poate decât să ne bucure şi să ne dea speranţa că acest aşezământ va cunoaşte preţuirea ce i se cuvine.

Dacă vreţi să aflaţi mai multe (eu nu am vrut decât să vă reamintesc câte ceva despre această bijuterie din stâncă ce poate sta la loc de cinste între bisericile rupestre din lume), puteţi intra pe www.corbiidepiatră.ro, un site al mănăstirii. Se putea oare să nu pătrundă tehnologia modernă chiar până şi în locurile acelea care par să fi rămas ca la începuturile firii? Sigur că nu. Dar într-un fel este bine că a pătruns acolo, căci altfel mulţi dintre noi nici nu ar avea de unde şti că au lângă ei aşa o comoară. Eu nu am mai fost la Mănăstirea Corbii din Piatră de vreo patru ani, aşa că nu ştiu multe noutăţi. În cele trei, patru drumuri făcute acolo, cu prieteni sau cu rude (pe care i-am dus acolo ca într-un fel de pelerinaj) am rămas cu aceeaşi senzaţie acută că acolo timpul stă pe loc, că piatra aceea cu nişte forme ciudate încrustate în ea e aşa de plină de istorie, încât mi se părea de-a dreptul o impietate să calc pe ea.

Cred că o să mă opresc aici, astăzi. E bine să o luăm uşurel şi să purcedem la un alt drum într-un alt „episod” al „Colecţiei...”. Data viitoare vom merge să ne închinăm la Mănăstirea Nămăieşti, iar mai apoi vom urca spre Mănăstirea Cetăţuia. Sper să mă însoţiţi, domniile voastre, iar eu vă asigur că, după aceea, toţi o să ne simţim mult mai bine, mult mai aproape de Dumnezeu. Aşa că acum vă spun la bună vedere sau, ca să fiu mai în tema scrierii, Doamne ajută!

Unora le place jazzul

2011-07-11T18:17:00.001+03:00

Căutând zilele trecute pe You Tube un cântecel absolut încântător de prin desenele animate (of course, desenele din copilăria mea, adică cele ale lui Disney sau ceva asemănător, nu ciudăţeniile pe care le văd bieţii copii astăzi...), am dat de un fragment din filmul "Some like it hot" al lui Billy Wilder. Şi anume, scena tangoului. Cred că vă reamintiţi de filmul ăsta superb, cu Marilyn Monroe (Sugar), Tony Curtis (Joe) şi Jack Lemmon (Jerry), în care ultimii jucau în travesti şi făceau parte dintr-o orchestră de femei. Eu, de câte ori aud tangoul "La Cumparsita", revăd dansul dintre Jerry (Geraldine) şi Osgood, bătrânelul bogat ce voia să se însoare cu el (ea) şi râd în hohote. Sunt nişte replici în film ce au devenit antologice, ca de exemplu, discuţia dintre cei doi:

Jerry: I'm engaged!

Joe: Congratulations. Who's the lucky girl?

Jerry: I am!

Sau cântecelul pe care-l cântă Monroe:

"I wanna be loved by you, just you,

Nobody but you.

I wanna be loved by you alo-o-o-ne,

Boop boop e doo!

Sau, mai ales, replica din final, când Jerry, încercând tot felul de argumente pentru a nu se căsători cu Osgood, îi spune, exasperat, smulgându-şi peruca: "Oh! I'm a man!" Iar replica vine, năucitoare: "Nobody's perfect!"

Explicaţie

2011-06-22T15:36:00.000+03:00

Nu am mai scris de ceva vreme pe blog, fie din lipsă de timp, fie din lipsă de inspiraţie. Acum nu am nici timp mai mult şi nici inspiraţie, dar vreau să mă întreb (şi, poate, să-mi şi răspund singură, căci oricum nu interesează pe nimeni nici întrebarea mea, şi nici răspunsul...) de ce am pus ca imagine a blogului meu un templu coreean şi nu Mănăstirea Curtea de Argeş, de exemplu, sau bijuteria aceea de biserică rupestră de la Corbii de Piatră, sau zidurile albăstrite divin ale Voroneţului? Păi, d'aia, pentru că acum sunt cu desăvârşire cucerită de cultura şi civilizaţia coreeană. Bine, în stilul meu superficial, în sensul că nu duc nimic până la capăt, nu citesc literatură coreeană, văd doar filme şi seriale din Coreea de Sud, am început să învăţ limba coreeană, dar m-am oprit la alfabet şi câteva cuvinte uzuale, am vrut să le studiez istoria şi tradiţiile, însă sunt tot la începuturi...

Dacă citeşte cineva asta, gamsahabnida! Annyeonghaseyo!

Despre margarete

2011-06-07T17:45:00.000+03:00

Astăzi, stând în uşa cămării, mă întrebam, destul de panicată: "De ce am venit eu aici, oare ce caut?" Mărturisesc că, în ultima vreme, am mai avut câteva întâmplări similare şi asta mă pune pe gânduri. Refuz categoric să dau vina pe vârstă. Şi nici nu mă gândesc (decât vag, când sunt necăjită tare) la maladia Alzheimer. Până acum câtăva vreme puteam pune totul pe seama stresului. Da, dar acum nici măcar stresată nu mai sunt. Şi aş zice că nici nu-mi las creierul să lenevească. Şi atunci de ce? ("Da' di şi?", cum întrebau inocent elevii mei, pe când predam franceza în Păuneştii Vrancei, acolo unde am citit că, mai târziu, a notărit şi una din odraslele băsesciene).

Ca să nu mai fiu tentată să-mi pun singură asemenea "abisale" întrebări, am să mă (şi vă) consolez cu un banc pe aceeaşi temă:

"Doi ardeleni stau de vorbă:

- Măi Văsălie, cum stai tu cu sănătatea?

- Mă Gheo, bine, numa' cam uit...

- Da, şi eu şi nu'ş ce să fac.

- Păi io am găsât un doctor care-o zâs că mă vindecă de uitare, merg la el de vreo tri luni.

- O, cum îl cheamă, că m-oi duce şi io...

- Cum îl cheamă? No, cum îl cheamă?! Mă, cum îi zice la floarea aia mare, albă, cu mijlocul galben?

- Margaretă!

- No, aşe! Margareto, strigă bărbatul la soţia lui, cum îl cheamă, fă, pe doctoru' ăla?

"Adevărul este dincolo de noi"

2011-05-31T13:05:00.000+03:00

Ţin minte cuvintele astea din titlu de pe vremea când urmăream cu sufletul la gură "X - Files" (de altfel, un foarte bine realizat serial SF). Pe atunci nu-mi spuneau mare lucru. Şi oricum, erau puse acolo din alte motive, nu numai ca o căutare disperată a adevărului. Dar este ceva foarte ciudat, noi ne lăudăm că ştim adevărul, sau că suntem însetaţi de a-l afla, dar nu este aşa. Câteodată adevărul este strivit de o grămadă de minciuni, altădată e mai bine să nu-l aflăm şi, mai mereu, adevărul despre noi înşine este greu de suportat. Şi apoi, adevărul este interpretat şi înţeles de fiecare din noi în mod diferit. Oscar Wilde spune, apropo de căutarea adevărului, cam acelaşi lucru:

"Adevărul pur şi simplu, rareori este pur, şi niciodată simplu"

Perpetuum mobile

2011-05-28T16:31:00.000+03:00

Gândurile mi-au roit în minte mai abitir în ultima vreme, dar nu s-au lăsat prinse pentru a deveni scrieri. De vreo lună de zile nu am mai aşternut nimic pe hârtie (mă rog, pe ecranul calculatorului). Nu am avut inspiraţie mai deloc şi apoi, în vremea aceasta, cine are o bucăţică de pământ, trebuie să o lucreze. Când voi termina cu "muncile câmpului", iar capriciile inspiraţiei mele vor înceta,o să revin. Numai de bine.

Ziceri

2011-04-30T23:09:00.000+03:00

   Am găsit acum, la ora asta târzie din noapte, notate într-un caiet de demult, nişte ziceri care mi-au plăcut la un moment dat. E surprinzător, dar îmi plac şi acum. Iată-le:

"Un om înţelept aude un cuvânt şi înţelege două. Un om precaut aude un cuvânt şi înţelege trei. Un om fericit aude un cuvânt şi înţelege ce vrea el".
   D. Riesman
   "Aici, la graniţă, frunzele cad. Deşi toţi vecinii mei sunt nişte primitivi şi tu eşti la mii de mile depărtare, pe masa mea se află întotdeauna două ceşti de ceai".
   Poem din timpul dinastiei Tang
   "Any man's dead diminishes me, because I am involved in Mankind; and therefore never send to know from whom the bell tolls. It tolls for thee".
   John Donne, Devotions

ÎNVIEREA

2011-04-24T17:27:00.002+03:00

Azi e Paştele. Aseară, ortodocşii din lumea întreagă au primit Lumina. Printre ei, şi eu. Deşi e ceva ce se repetă în fiece an, e mereu altfel. Eu, cel puţin, aşa percep această repetabilă minune. Nu am deloc inspiraţie azi, dar sunt liniştită, împăcată cu mine şi cu lumea, deci vă doresc, celor ce veţi citi aceste rânduleţe, numai bine, pace-n gânduri, iubire în suflet şi sănătate multă. HRISTOS A ÎNVIAT!

IAR...

2011-04-06T14:02:00.000+03:00

O să redau mai jos primul meu articol publicat în revista "Pietrele Doamnei". De fapt, asta ar fi "ediţia revăzută şi adăugită", că aşa mi se-ntâmplă mie mereu, trebuie s-o iau de la capăt cu ceea ce am lucrat deja, ca Penelopa, numai că eu nu aştept niciun Ulisse:

Voi rescrie primele patru episoade ale periplului meu printre gânduri, episoade ce le-am pierdut, din cauza unui regretabil incident. Vina e numai a mea. Fiind la începuturi, învăţăcel în a pricepe ce înseamnă scrisul pe calculator şi lucrul, în general, cu această invenţie nemaipomenită a minţii omeneşti, am făcut, inevitabil, şi multe greşeli. Cred că una din aceste multe greşeli a fost că am şters primele părţi ale „serialului” meu. Nu mai ştiu ce scriam eu acolo, dar o să pornim de la zero, domniile voastre. Deci, prin 2009, am acceptat să scriu câte un articol pe lună pentru revista Fundaţiei „Petre Ionescu – Muscel” din Domneştiul meu natal, revistă intitulată, foarte inspirat, „Pietrele Doamnei”. M-am hotărât să pun seria mea de articole sub titlul generic „Colecţia de gânduri”. Cred că şi atunci am pornit-o la drum, în „episodul I”, tot aşa ca acum, explicând de ce am ales acest titlu şi ce o să scriu eu în acele mici articole, de-a lungul vremii.

Bineînţeles că pe urmă, navigând pe Internet, (ha, ha, e un loc comun, ştiu, dar sună aşa de simpatic şi metaforic!) am descoperit un blog numit „Colecţie de gânduri”, dar nu-mi pasă, eu aşa am vrut să se numească scrierile mele, fără să mă inspir de niciunde. De fapt, este un lucru cunoscut că orice idee nouă se dovedeşte, până la urmă, a nu fi deloc nouă. Totul este să ne putem obişnui cu starea asta de lucruri. Şi, poate vreţi să ştiţi de ce voiam să se numească aşa? Pentru că fiecare din noi are în minte, domniile voastre, rafturi întregi cu propriile gânduri, biblioteci pline cu gândurile altora şi mai are, ştiu sigur (adică, pentru a fi sinceră, nu ştiu sigur, dar sper din toată inima să fie aşa), un iatac secret unde sunt aşezate, dar nu dorm niciodată, aşa-zisele vise-cu-ochii-deschişi.

Eu aş vrea să aleg din toate aceste gânduri câte unul, răzleţ, şi să-l public în fiecare număr al revistei. Nu am avut în minte o temă anume şi nu vreau să „demonstrez” ceva prin intermediul scrierilor mele. Tot ce ţin să ştiţi este că sunt sinceră în ceea ce gândesc şi în ce aştern pe hârtie, eu aparţinând acelei generaţii care consideră că: una este să-ţi aşterni pentru tine nişte rânduri, într-un jurnal, asta te priveşte doar pe tine, dar cu totul altceva este să faci aceste rânduri publice, (chiar dacă le citesc doar treizeci de oameni, fiind aici incluse şi toate rudele tale, prietenii sau colegii) atunci trebuie să-i respecţi pe cei care or să citească acele rânduri şi să încerci să te prezinţi în faţa lor cu ceva decent (măcar), când şi când plin de umor şi, dacă se poate, interesant şi inteligent.

Acum să explic de ce îmi place aşa de mult formula asta de adresare, „domniile voastre”. Îmi place pentru că e o spunere respectuoasă şi pentru că ţine de nişte vremuri în care tare aş fi vrut eu să trăiesc, vremuri de mult apuse, când mai exista onoare, respect al valorilor şi ierarhiilor, când lumea avea timp să se salute, oamenii se ajutau, timpul nu trecea aşa de halucinant de repede, vremuri când mai existau bunele maniere, ruşinea, bunul simţ, când părinţii şi bunicii erau respectaţi de cei tineri, când Dragostea însemna mult mai mult decât sex, iar oamenii chiar aveau credinţă şi-L iubeau pe Hristos atât de mult, încât acceptau uneori să-şi dea viaţa pentru El. Acel timp, domniile voastre, în care patriotismul nu era ceva la care să strâmbi din nas cu dispreţ, nu era luat în zeflemea, iar conducătorii ţării nu erau aşa de nevolnici. Dar să lăsăm nostalgiile fără rost, să nu ne uităm gândul şi s-o pornim la drum.

Pe parcursul adolescenţei şi tinereţii mele, mi-am ales câte o deviză după care să mă conduc. În general, erau de genul „e loc sub soare pentru toţi”, „trăieşte, dar lasă şi pe ceilalţi să trăiască”, „bine faci, bine găseşti”. Recunosc sincer în faţa domniilor voastre că devizele acestea nu mi-au fost de prea mare ajutor, în jungla asta în care s-a transformat lumea, în zilele noastre. Am trăit mereu cu impresia că nu sunt o „fiară” destul de feroce pentru a rezista. Acum, dictonul meu călăuzitor este „Nihil sine Deo” şi înţelegându-l bine abia târziu, la o foarte coaptă vârstă, am încetat să-mi mai fac probleme din nimic, am renunţat să încerc, cu tot dinadinsul, să înţeleg lucruri care nu vor (sau nu trebuie) să fie înţelese şi am ajuns să nu-mi mai doresc explicarea inexplicabilului.

Acestea fiind zise, iată că ştiţi acum, domniile voastre, de la ce premize pornesc în periplul gândurilor. Sigur, nu va fi un drum uşor, însă gândurile trec mai uşor peste orice obstacol. Sper să fie ceva care să vă placă, să vă intereseze şi, uneori, să vă amuze. Urăsc gândul că rânduleţele mele vă vor lăsa indiferenţi, pentru că indiferenţa, pentru mine cel puţin, e chiar mai rea decât critica. Acest articol fiind începutul de drum, am să scriu mai puţin, pentru că asta mi-am propus pentru astăzi, să-mi explic şi să vă explic de ce am început să scriu şi ce rost vreau să-i dau „colecţiei de gânduri”.

RUGĂCIUNEA PĂRINTELUI ARGATU

2011-04-03T15:21:00.000+03:00

Iată un mod în care ne putem ruga, zi de zi. Chiar dacă domniile voastre ştiţi deja această minunată rugăciune, mie îmi face plăcere să vi-o împărtăşesc încă o dată:

Iartă-mă, Doamne,

   ... pentru tot ce puteam să văd şi nu am văzut!
... pentru tot ce puteam să aud şi nu am auzit!
   ... pentru tot ce puteam să simt şi nu am simţit!
   ... pentru tot ce aş fi putut să înţeleg şi nu am înţeles!
   ... pentru tot ce puteam să conştientizez şi nu am conştientizat!
   ... pentru iertarea pe care aş fi putut să o dau şi nu am dat-o!
   ... pentru bucuria pe care aş fi putut să o trăiesc şi nu am trăit-o!
   ... pentru Lumina pe care aş fi putut să o primesc şi nu am primit-o!
   ... pentru viaţa pe care aş fi putut să o ocrotesc şi nu am ocrotit-o!
   ... pentru visele pe care mi le-aş fi putut împlini şi nu le-am împlinit!
   ... pentru Necunoscutul în care aş fi putut să păşesc şi, din teamă, nu am
       îndrăznit să păşesc!
   ... pentru iubirea pe care aş fi putut să o exprim şi nu am exprimat-o!
   ... pentru tot ce puteam să creez bun şi frumos şi nu am creat, pentru gloria Ta
       Doamne, şi a Împărăţiei Tale Divine!
       Pentru tot ce ştiu şi nu ştiu că am greşit, pe Tine, Doamne, care eşti Mila
       şi Iubirea infinită,Te rog, iartă-mă şi mă îmbracă cu nesfarşita Ta Iubire
       şi Lumină!

       Îţi mulţumesc, Doamne,

   ... pentru toată frumuseţea pe care am vazut-o izvorând din Tine !
   ... pentru muzica tacută a Inimii Tale pe care mi-ai dezvăluit-o auzului!
   ... pentru tot ce am simţit bun şi minunat în viaţa mea!
   ... pentru tot ce, prin harul Tau, am înţeles!
   ... pentru Lumina pe care am sorbit-o în adâncul meu!
   ... pentru iertarea pe care, dăruind-o, am dobândit pace!
   ... pentru bucuria fiecarei clipe trăite în Tine, Doamne!
   ... pentru toate cadourile spirituale care mi-au îmbogăţit fiinţa!
   ... pentru viaţa mea, care e a Ta, o mică parte a simfoniei existenţei!
   ... pentru visele care au prins formă prin armonia iubirii Tale pentru mine!
   ... pentru Necunoscutul în care am păşit plin de curaj, regăsindu-Te!
   ... pentru iubirea copleşitoare cu care mă dezmierzi, clipă de clipă!
   ... pentru tot ce am creat, prin Tine, bun şi frumos, aducând cu umilinţă laudă
       Împărăţiei Tale divine!

Calatorie imaginară (articol publicat în "Pietrele Doamnei")

2011-03-24T16:55:00.000+02:00

Deci, parcă rămăsesem împreună, domniile voastre, pe aeroportul Incheon din Coreea de sud. Îmi cer iertare că am zăbovit cu gândurile aşa de mult aici, dar între timp s-au întâmplat atâtea în planul real, încât nu am mai fost în stare să continui călătoria mea imaginară. Adevărul este că mai puteam sta acolo mult şi bine, căci nu ne-am fi plictisit deloc. Aeroportul Incheon care, timp de cinci ani, între 2005 şi 2010, a fost declarat cel mai bun aeroport al lumii, e un loc absolut fantastic. Este un fel de mic orăşel, cu magazine multe (vreo patruzeci, are chiar şi un imens supermarket la subsol), cu restaurante, spaţii verzi, locuri de joacă pentru copii, săli de întruniri pentru oamenii de afaceri, hoteluri şi multe altele). În timp ce unele dintre gândurile mele (cele responsabile cu imaginaţia, fantezia, mă rog, cu visatul cu ochii deschişi...) înregistrau mecanic cele văzute pe aeroport şi în împrejurimi, altele (cele legate de realitate şi de viaţa de zi cu zi) asistau terifiate la dezastrul de nedescris făcut de cutremur şi de tzunami în Japonia.

Vă mărturisesc că am fost tentată, în primul moment, să renunţ la călătoria mea imaginară în Coreeea, mintea îmi era pur şi simplu bocată, refuza să creadă că aşa ceva se întâmplă cu adevărat. Şi-mi ziceam, pentru a suta oară, parafrazând expresia „viaţa bate filmul”, că realitatea este de mii de ori mai înfiorătoare decât orice produs al imaginaţiei omeneşti. Dar apoi m-am gândit că, oricum, eu nu pot ajuta, practic, cu nimic Japonia şi pe japonezi, pentru că în asemenea situaţii, doar gândurile nu sunt de ajuns, ele devin neputincioase. Dar, pe de altă parte, cred eu, chiar şi un gând bun poate fi de folos. Oricum, eu mă înclin în faţa poporului japonez, îl admir pentru tăria şi demnitatea lui, pentru obstinaţia cu care o ia mereu de la capăt, pentru felul cum muncesc ei, japonezii, pentru faptul că sunt uniţi şi pentru modul absolut uimitor cum îşi iubesc ţara. Am ce învăţa de la ei, e clar.

Dar să o pornim spre Seul. Aeroportul este la 52 de kilometri de capitala Coreei, este aşezat pe insula Yeongjong şi este legat de Seul prin Incheon International Airport Expressway, o superautostradă, şi pe apă, cu feribotul. Eu vă propun să mergem cu unul din acele elegante taxiuri, cu nouă locuri, pentru că sunt mai ieftine. Ajungem foarte rapid şi ne cazăm la una din acele mici şi exotice (asta, pentru ochii noşri de europeni) pensiuni, aşezate mai la marginea oraşului. V-am mai spus despre Seul în călătoria anterioară, este aşezat pe râul Han, e imens, e modern, dar e plin şi de tradiţie, e aglomerat şi e frumos. Numele îi vine de la cuvântul coreean care înseamnă capitală, Seorabeol, aşa cum denumirea de Coreea vine de la numele dinastiei regale care a condus ţara între 913 şi 1392, Koryo. Coreenii au avut, se pare, primii regi cam cu aproape 3.000 de ani înainte de Hristos şi au, cum v-am mai spus, un adevărat cult pentru înaintaşii lor, pentru istoria şi pentru tradiţiile lor.

Bun, după ce ne-am instalat, o sa mâncam ceva şi o să pornim să vizităm ce e de vizitat, că avem o listă întreagă. Mâncarea coreeană este diversificată, au supe, nelipsitul orez, amestecat uneori cu fasole, garniturile kimchi etc. Eu vă propun să încercăm sinsollo care are în compoziţie (m-am uitat pe meniu, căci eu una refuz categoric să mănânc ceva mult prea exotic pentru gustul meu, cum ar fi scorpioni prăjiţi sau şarpe murat, că se găsesc şi din astea) sos de soia, peşte, carne de pui, nuci, ouă, legume multe şi fasole. Intrigant, nu? Dar e foarte bun la gust, garantez.

Planul meu pentru călătoria de faţă este să mergem să vedem Altarul Jong-myo, Grădinile secrete - Biwon şi Muzeul dedicat de coreeni kimchi-ului. Ieşind însă pe străzi, pentru a ajunge la Altar, am nimerit în plin Festival al Florilor de Cireş (da, au şi ei ceea ce japonezii numesc Sakura) şi am vazut o imesitate de lanterne, toate în culori vii, plutind pe cerul oraşului. Aceste lanterne, o combinaţie de baloane şi zmeie, au o flacără dedesupt, se umflă şi apoi zboară, având scrise pe ele dorinţele şi speranţele celor care le-au lansat. Este ceva extraordinar de frumos, aproape ireal.

Altarul Jong-myo, acolo unde se găsesc tăbliţele ancestrale, sacre, ale dinastiei Joseon, a fost construit, începând cu 1394, de regele Taejong. I s-a tot adăugat câte o încăpere, încât era considerat, la construirea lui, una dintre cele mai lungi clădiri din Asia, poate chiar din lume. De aici pornim spre Palatul Changdeokgung, acolo unde se găseşte Grădina secretă. Ea înconjoară palatul şi este nemaipomenit de frumoasă. Era destinată familiei regale şi doamnelor de la Curte, de aceea s-a numit mai întâi Geumwon (Grădina interzisă), apoi Naewon (Grădina interioară), dar astăzi coreenii o denumesc Biwon (Grădina secretă). Are mii de flori, în aranjamente minunate, 100 de specii de arbori, dintre care unii au peste patru sute de ani, are iazuri cu lotuşi, pavilioane, mici poduri, iar o plimbare printre toate aceste minunăţii îţi dă sentimentul că eşti pe un tărâm de basm. Adică, chiar văzând-o în realitate, tot cred că ai această impresie.

Să vizităm deci şi să admirăm câteva din pavilioane, aleile, micile iazuri cu cascade, podurile, tufişurile înflorite în culori superbe (galben, roz, fucsia, roşu, lila), locuri văzute deja de mine în câteva din serialele coreene (producţii pe care le urmăresc cu un interes crescând). Am aflat apoi că unele scene din filme şi seriale istorice s-au filmat aici, la palat şi în grădini. Dar o să ne smulgem din feeria Grădinii secrete, pentru a vedea ceva mai terre-à-terre, adică un muzeu dedicat mâncării coreene numită kimchi.

Este la fel cum noi am face Muzeul Verzei Murate, căci kimchi, atât de îndrăgit de coreeni, de i-au dedicat chiar un muzeu, este tot un fel de murătură. În muzeu se află documente, fotografii şi materiale filmate despre istoricul şi evoluţia kimchi-ului (care este vechi de trei milenii) despre tipurile de kimchi (sunt nu mai puţin de 200, cu alte sute de variante) şi despre prepararea lui în diversele regiuni ale Coreei. Ce este de fapt kimchi? Este o multitudine de garnituri, în general obţinute prin fermentare. Iată, spre exemplu, cum se prepară unul din felurile de kimchi: se pun varză, ridichi, praz, castraveţi, alge, împreună cu saramură, sos de soia, oţet, drojdie, sau sos de stridii, zahăr, boia, amestecul se aşează în nişte vase speciale din ceramică (nişte oale imense), se îngroapă în pământ şi se lasă să fermenteze şase luni. Se spune că gustul este cu totul şi cu totul nemaipomenit.

Încheiem aici plimbarea noastră imaginară prin Coreea, vă promit că o să mai revenim aici, domniile voastre, dar data viitoare o să vă duc în nişte locuri speciale din România, pentru că am învăţat, şi de la coreeni, ca şi de la vecinii lor, japonezii, că trebuie să-mi cinstesc mai mult ţara, că ar trebui să-i pun mai mult în valoare frumuseţile şi că va trebui să încerc să fiu mai îngăduitoare cu conaţionalii mei, pentru că da, noi, românii, suntem un popor cu multe defecte, dar avem şi noi calităţile noastre, nu?

O, Doamne...

2011-03-13T10:39:00.000+02:00

Încă nu pot să-mi revin după şocul pe care mi l-a provocat imaginea aceea cu tzunami-ul care mătura totul din calea lui. Şi de imaginile cu cutremurul acela devastator. Toate ziarele şi televiziunile titrau cam aşa: sfârşitul lumii, Apocalipsa etc. Îmi pare aşa de rău de japonezi că trec prin toate astea, şi sunt aşa fără de puteri în a-i ajuta, dar sunt cu tot sufletul şi cu toate gândurile alături de ei şi ştiu acum sigur că admiraţia mea pentru ei nu era deloc nefondată, un moft. Sunt un popor într-adevăr demn de a fi admirat. Japonezii au tărie, au calm, au mândrie şi au puterea de a o lua mereu de la capăt. Mă înclin în faţa lor!

Hohote şoptite...

2011-03-03T14:29:00.000+02:00

"Nietzsche casă,

Nietzsche masă,

Nietzsche dragă jupâneasă"

               Acest savuros citat e pus ca motto de Cornel Udrea cărţii sale "Obiceiuri de nuntă la cangurii şchiopi". Eram la Timişoara, cred, la facultate sau imediat după aceea, când a apărut cartea asta de un umor nebun. Şi acum, deşi aproape ştiu câteva pasaje din ea pe dinafară, tot o mai răsfoiesc şi tot mă scoate din stările acelea când sunt "tristuţă" (cuvânt folosit de Mazilu în piesele sale şi care îmi place) sau pur şi simplu nu am chef de nimic. În momentul de faţă, adică în acest început de martie iernatic, nu mă cuprinde nicio stare din asta "tristuţă", dar nici inspiraţie nu prea mai am, deci voi înceta să mai bat câmpii şi o să transcriu vreo două-trei ziceri din multele pe care le-am pus eu sub genericul "râsul ca metodă anti - stress". Iată un alt motto al aceluiaşi Cornel Udrea:
                        "Cunosc două doruri grele,
                          Dorul meu şi-al mândrii mele"
                                          (Kant, "Despre cunoaştere")
         Sau un proverb al canibalilor:
                        "Cea mai bună metodă de a scăpa definitiv de un
                           duşman este de a-l mânca".
         Şi, la final, o zicere a stimabilului nenea Iancu Caragiale:
                        "Atunci când omul râde, îi cade cuţitul dintre dinţi".

De ce?

2011-02-19T13:48:00.000+02:00

Pe lângă colecţia de gânduri (care, presupun eu, există în mintea oricărui om), fiecare dintre noi are şi o aşa-zisă colecţie de persoane, mai mult sau mai puţin apropiate. Şi le numim rude, amici, suflete pereche, cunoştinţe, colegi, prieteni, duşmani, vecini, oameni dragi etc. Viaţa mea (pe care eu o văd ca pe o uriaşă sală de cinema), aşa de sărăcită în ultimul timp, prin dispariţia unor apropiaţi, a mai căpătat un loc gol. Mircea, un fost coleg de muncă şi, aş îndrăzni să zic, un bun amic, a plecat pe drumul-cel-fără-de-întoarcere.

Era un tip cu un uriaş simţ al umorului, un citadin prin excelenţă, îi plăceau cărţile bune, filmele bune, îi plăcea să fredoneze din "Beatles", îi plăcea viaţa, în general. Eu îi ziceam "Maître", pentru că mereu aveam ce învăţa de la el. Nu ştiu dacă am reuşit să-l cunosc sau, mai bine zis, să-l înţeleg pe deplin, dar avea un loc în "sala mea de cinema". Acum s-a dus, cuvintele, devenite fără sens, nu mă ajută să-mi exprim cum trebuie regretul, am rămas cu mintea golită de gânduri, doar cu o întrebare, absolut retorică: "De ce, Maître?"

Coreea, mon amour!

2011-02-06T10:34:00.000+02:00

Motto: Hangug, dae salhang!

Am parafrazat titlul faimosului film (adică, faimos în timpurile imemoriale ale tinereţii mele) al lui Alain Resnais, „Hiroshima, mon amour” şi am pus ca motto al articolului din acest număr, cuvintele „Coreea, dragostea mea”. Bineînţeles că mă refer aici la Coreea de sud, căci „dulcele” trai comunist din partea de nord a Coreei l-am gustat, conform îndemnului din celebra zicală „Vrei nu vrei, bea, Grigore, agheazmă” , aproape o jumătate de secol, chiar aici, pe plaiurile noastre mioritice. M-am gândit mult la destinul coreenilor şi mă îndurerează că ei trăiesc atât de tragic separaţi, şi asta din cauza unei ideologii (cea comunistă) care şi pe noi, românii, aproape ne-a nenorocit, ne-a mutilat sufleteşte.

De fapt eu sunt acum în starea aceea pe care poate v-o mai amintiţi şi domniile voastre, starea aceea pe care aş numi-o „de îndrăgostire”. Şi noi avem, în română, nişte expresii legate de starea asta (a fi îndrăgostit lulea, a fi înamorat), dar în engleză şi în franceză sunt mult mai exacte şi, totodată, mult mai metaforice (falling in love, tomber amoureux). Ei bine, asta e starea mea acum vis-à-vis de Coreea. Mă îndrăgostesc. Şi de aceea, vreau s-o cunosc, vreau să aflu cât mai multe despre ea, despre istoria ei, despre oamenii ei, despre obiceiuri, despre mâncare, despre cultură, despre viaţa ei de zi cu zi.

Nu ştiu dacă vă mai amintiţi, dar acum câteva luni v-am luat cu mine, domniile voastre, şi v-am dus în Coreea de sud. Nu ştiu cât de mult v-a plăcut acea călătorie şi nu ştiu dacă mai vreţi să mergeţi încă o dată acolo, dar eu îmi iau valiza cu gânduri şi plec. Şi voi continua să călătoresc cu gândul acolo, în partea aceea de lume, până când va veni momentul potrivit să călătoresc şi aievea. (Ei, mă mint şi eu frumos, pentru că ştiu, ca şi domniile voastre, desigur, că e bine să gândim pozitiv, şi că puterea gândului e extraordinar de mare, şi că dacă îţi doreşti ceva din toată inima se îndeplineşte, dar...)

V-am mai spus de la ce a pornit îndrăgostirea mea: de la nişte seriale coreene, toate cu subiect istoric pe care TVR1 a avut fericita inspiraţie să le difuzeze de vreo doi ani încoace. De la aceste seriale (denumite generic k-drama) a pornit de fapt şi fenomenul denumit „Hallyu” („Valul coreean”), un succes nemaivăzut al culturii coreene în rândul populaţiei tinere, a intelectualilor, a populaţiei din clasa mijlocie din toată Asia, Orientul mijlociu, cele două Americi şi, mai nou, din Europa. Şi succesul acesta de pe planul cultural, cu sprijinul şi la îndemnul guvernului coreean s-a răsfrânt şi pe plan social şi economic, ceea ce e de admirat.

Deci, într-o lume inundată de violenţă, ură, lăcomie, corupţie, o lume care se închină doar Banului, apar deodată nişte filme unde se aplică precepte confucianiste cum ar fi: iubirea, respectul pentru tradiţii şi pentru trecut, familia, onoarea şi patriotismul. Normal că lumea reală este total „dată peste cap”. Coreenii i-au numit pe actorii (ce au devenit celebri tocmai datorită acestor filme şi seriale) „ambasadori ai culturii”, au transformat locurile de filmare ale serialelor istorice (adică palatele, curţile regale construite de la temelie sau cele vechi, restaurate) în atracţii turistice şi astfel au reuşit ca, pe lângă câştigul moral şi de prestigiu, să aducă economiei naţionale milioane în plus.

Haideţi să pornim. Astăzi doar o să plecăm cu avionul din Bucureşti şi o să ne oprim pe aeroportul Incheon, la 52 de kilometri de Seul. Ora Coreei de sud este cu nouă ore în plus faţă de GMT. Aeroportul este imens şi, până ne vom dezmetici un pic (diferenţă de fus orar, oboseală şi, vorba lui nenea Iancu, „înghesuială mare, monşer”), o să încercăm să ne facem un plan. După ce ne luăm bagajele, o să bem o cafea şi o să vedem cum ajungem la Seul. Şi ce vom vizita pe urmă. Căci asta-i frumos la călătoriile imaginare, nu sunt deloc previzibile. Deci, suntem pe aeroport şi vom ajunge în capitala Coreei. Asta, data viitoare. Astăzi vă las, vă fac o plecăciune respectuoasă şi vă spun „annyeong” (la revedere).

ZICERI...

2011-02-05T16:42:00.002+02:00

În scrierea de faţă voi încerca un alt fel de călătorie: o plimbare pe aleile gândurilor altora. Voi căuta prin cărţi şi, da, trebuie să recunosc, şi pe Internet, diverse ziceri ale unor oameni mai mult sau mai puţin celebri, mai mult sau mai puţin vrednici de a da sfaturi şi mai mult sau mai puţin ascultaţi, la vremea lor. E o selecţie absolut subiectivă (ştiţi zicerea aceea, desigur, cu „nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie”). Ceea ce au scris aceşti oameni, ei bine, mi-ar fi plăcut să scriu eu, pentru că am gândit exact aşa la un moment dat, ca pe urmă să descopăr, destul de surprinsă, că altcineva mi-a luat-o înainte...

Adevărul este că, paradoxal, cu cât ştii mai multe, cu cât citeşti despre domenii mai diferite, cu atât îţi dai seama cât de neînsemnat este ceea ce ai învăţat şi cât de multe mai ai încă de aflat. E un truism, ştiu, ce am spus acum, dar asta cred. Şi, cu toate că în vremurile pe care le trăim acum nu contează prea mult ce ai în cap, ci doar ce ai în contul de la bancă, eu mă încăpăţânez să acumulez mereu cunoştinţe (ei bine, da, trebuie să mărturisesc că vorbeşte invidia din mine, pentru că nu mă pricep să „acumulez” bani). Dar în ziua în care învăţ ceva nou, când ceva ce citesc sau ascult este pe placul meu, când îmi bucur sufletul, fie chiar şi cu admirarea unui frumos apus de soare sau a dansului jucăuş al fulgilor de nea ce cad din văzduhuri, eu una mă simt mai bogată decât cei mai mari nababi ai planetei...

Înainte să începem călătoria printre vorbe înţelepte, o să vă spun, ca un intermezzo anecdotic legat de „tema zilei”, ceva ce am auzit nu de mult într-o reclamă. (Doamne sfinte, n-aş fi crezut nicicând că voi ajunge să citez din reclame! Şi asta pentru că am o părere foarte, foarte proastă despre inteligenţa, simţul umorului şi imaginaţia multora dintre creatorii acestora). Reclama despre care v-am pomenit era făcută pentru a sprijini programele de reconversie a forţei de muncă, ceva cu fonduri europene. Mă rog, nu asta este important, ci sloganul în sine: „Eu nu zic niciodată nu ştiu, ci nu ştiu încă”. Jos pălăria! Sintetizează, în puţine cuvinte, o întreagă filozofie de viaţă, dorinţa de a învăţa mereu şi, mai ales, curajul de a recunoaşte că nu ştii un lucru şi apoi, de a întreba, ca să te lămureşti. Căci, vorba aceea, „mai bine să fii prost cinci minute şi să întrebi, decât să nu întrebi şi să fii prost toată viaţa”.

O să recurg (din nou!) la înţelepciunea asiaticilor. Ei au trăit de ceva milenii pe Pământ şi au avut vreme destulă să înveţe din greşeli şi să-şi creeze o cu totul altă filozofie. Dar nu numai din înţelepciunea lor o să citez, bineînţeles. Şi, domniile voastre, dacă îmi permiteţi, o să vă prezint zicerile acestea înţelepte sub forma unui acrostih, mi se pare mai interesant aşa:

„O compasiune adevărată nu înseamnă milă, ci este preocuparea faţă de toţi ceilalţi”.

(Dalai Lama)

„Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă”.

(Proverb românesc)

„Inima are raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte”.

(Blaise Pascal)

„Bună este orice zi, dacă nu, la ce bun să ne mai trezim?”

(W. Shakespeare)

„Unii tac din înţelepciune, alţii tac din prostie, dar oricum ar fi, tăcerea lor vorbeşte”.

(Dimitrie Cantemir)

„Nu trebuie să fii trist că nu ai fost remarcat, să fii trist că nu ai făcut nimic remarcabil”.

(Confucius)

„Atât norocul, cât şi neşansa creează nelinişte şi frică”.

(Lao Tze)

Eu mă voi opri aici astăzi, căci după asemenea vorbe înţelepte, ce aş mai putea adăuga? Vă aştept, domniile voastre, să ne întâlnim în gând şi-n gânduri cât mai curând.

Remember

2011-01-23T14:44:00.001+02:00

       Acesta este articolaşul care va fi publicat în luna februarie în revista "Pietrele Doamnei:
       Iată-ne, domniile voastre, într-un nou an. Anul 2011. Ce e frumos, dar şi înfricoşător totodată e că nu ştim ce ne rezervă nouă acest nou an. Poate fi bun, poate fi mai rău ca acela pe care l-am „îngropat”, noi toţi sperăm câte ceva şi ne rugăm să se împlinească. Şi nu putem face nici consideraţiuni generale, pentru că fiecare va avea împlinirile şi eşecurile lui, se va bucura sau va suferi, deci anul nu va fi deloc la fel pentru noi. Bine, pentru noi, românii, cred că nu va fi un an prea grozav, pentru că... Dar nu, nu o să vorbesc despre asta, căci înseamnă să-mi aduc aminte de Băsescu şi de „păsăricile” lui (cuvântul este în sensul cel mai figurat cu putinţă), de netrebnicul guvern Boc, de „moguli”, de scumpiri, de aşa-zisa politică ce se face pe la noi şi nu are rost să mă enervez încă din ianuarie, o să tot am timp de-a lungul anului. Plănuiam ca acest articol să apară în revista noastră în ianuarie, dar dacă va fi în februarie este la fel de bine, pentru că, pasionată cum sunt de tot ce înseamnă Japonia, Coreea de sud şi (mai moderat) China, or să fie potrivite slovele mele cu Anul Nou de la ei, adică cu cel care începe pe 3 februarie şi care va fi Anul Iepurelui de Metal. Anul nou chinezesc începe pe data când Luna Nouă este în Vărsător, nu ştiu de ce, mai am încă de studiat pe tema asta. Şi mai am multe de studiat despre geografia, istoria şi fascinantele obiceiuri ale acestor popoare. Aşa că vom mai călători, în curând, prin acele părţi. Împreună, căci nu se poate să nu împărtăşesc şi cu domniile voastre ceea ce descopăr.
     Trecerea dintr-un an în altul (după calendarul nostru, bineînţeles) m-a găsit pe malul mării, la Constanţa. Ştiţi desigur, domniile voastre, că se spune că e bine să te duci în locuri unde nu ai fost niciodată şi să faci lucruri care să te scoată din rutina zilnică. Ei bine, anul acesta am fost la mare şi iarna, invitată fiind de fratele meu şi de cumnata mea să petrec cu ei Sfintele Sărbători. Şi a fost minunat. Marea în timpul iernii e superbă, e calmă, are o nuanţă de smarald şi este mult mai curată decât vara. De fapt, acolo iarna în decembrie şi la început de ianuarie a fost mai degrabă ca o toamnă ceva mai rece. Eu am văzut deci marea în ipostaza ei liniştită, dar pot să-mi imaginez că în timpul furtunilor îşi arată ea şi faţa aceea înfricoşătoare, cu valuri înalte, cu vânt puternic şi ţărmuri pline de gheaţă.
     Pe urmă, pe la începutul lui ianuarie, am văzut pentru prima oară în viaţa mea cum arată un vapor. De aproape. Fratele meu m-a luat pe nava unde este comandant şi aşa am putut vedea prova, pupa, tribordul şi babordul unei nave, am fost în cabina de comandă şi pe punte. Mi-am dat seama cu stupoare cât de livreşti erau cunoştinţele mele despre vapoare şi navigat (adică, cele din lecturile copilăriei şi adolescenţei, pornind de la Jules Verne, trecând prin celebra „Toate pânzele sus” a lui Radu Tudoran şi sfârşind cu romanul lui Herman Wouk, „Revolta de pe Caine” sau cu ecranizările romanului lui Sir John Barrow, „Revolta de pe Bounty”, atât cea cu Clark Gable în rolul principal, revoltatul Christian Fletcher, precum şi cea mai recentă, cu Mel Gibson).
     Am văzut câtă răspundere implică navigatul ăsta, cât de responsabil este un comandant pentru nava şi oamenii lui, cum se creează acea legătură insesizabilă şi trainică între echipaj şi vapor. Am auzit de la fratele meu relatări ale unei reale traversări a Mării Negre în plină furtună, (o furtună care şi pe el, vechi „lup de mare”, îl impresionase) sau ale diverselor probleme ce apar în timpul trecerii pe la Bosfor şi am realizat, încă o dată, că celebra zicere cu "viaţa bate filmul" se confirmă, este mai mult decât adevărată.
     Deci consider că în decembrie şi ianuarie am văzut ceva nou, am învăţat ceva nou, am descoperit pentru a mia oară că cititul te ajută enorm în viaţă, dar îţi şi crează o percepţie uşor edulcorată sau alteori exagerată a realităţii şi că trebuie să mai încep să fac şi călătorii adevărate (dar apropo de asta, în următorul episod al „Colecţiei...” vă voi duce, tot cu gândul, prin nişte alte locuri minunate, pentru că acum, cu iarna care a venit – mai târziu, dar a venit - peste noi, nu mai e de plecat pe drumuri reale, nu?). Doar că voiajele imaginare, e drept, nu au fiorul acela dat de trăirea în fapt a unor întâmplări şi de vederea cu ochii tăi a unor locuri minunate.
     Şi am mai experimentat ceva nou în perioada aceasta: după ani de solitudine (vedeţi, domniile voastre, că nu spun singurătate, mi se pare un sinonim ceva mai trist) m-am găsit, pentru mai multă vreme, în mijlocul unor oameni care-mi sunt dragi şi cărora îndrăznesc să spun că şi eu le sunt dragă. Periplul meu hibernal (în care cu greu m-am lăsat convinsă să pornesc, că preferam să hibernez, ca de obicei) a început la Câmpina, unde mi-am vizitat o verişoară, Teia. Şi unde, cu ea şi cu soţul ei, am depănat amintiri din copilărie (copilăria ei, ca şi a mea, petrecându-se într-un Domneşti pe care ea îl idealizează un pic dar care eu sper să revină la gloria şi farmecul de mai demult). Şi la Câmpina, şi la Constanţa m-am regăsit, după cum v-am mai zis deja, într-o postură de mult uitată, aceea de-a-fi-împreună-cu-ai-tăi. A fost mai mult decât grozav. Bateriile mele sufleteşti sunt încărcate acum la maxim.

A ura, urare...

2011-01-05T09:33:00.000+02:00

      Ştiu că este un truism să spun că în perioada Sărbătorilor de iarnă toată lumea urează la toată lumea, că ne aducem aminte de unele persoane cu care nu am mai vorbit de secole şi că avem impresia că tot am uitat pe cineva. Toţi suntem luaţi de valul lui "aho, aho" şi al colindelor şi spunem în dreapta şi-n stânga "la mulţi ani" şi "Crăciun fericit" şi "An Nou cu bucurie". Ce mi se pare mie foarte trist este că mulţi dintre noi (şi trebuie să mărturisesc că, uneori, şi eu sunt unul dintre acei "mulţi") uităm plăcutul frison al stării de urător, ne repezim în tumultul vieţii de zi cu zi şi nu le mai dăm niciun semn celor dragi. Până când vine iar perioada Sărbătorilor.
   Suntem în primele zile ale lui 2011 şi, ca la fiecare cap de an, eu îmi promit mie însămi câte ceva, sau îmi iau un angajament, sau urmăresc un ţel (chiar himeric fiind). Anul acesta vreau să-mi răsfoiesc mai des agenda (mai ales pe cea din suflet) şi să dau câte o veste, dacă se poate în fiecare zi, celor dragi şi apropiaţi. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!
   Închei prin a vă ura încă o dată, domniile voastre, un 2011 plin cu de toate (din cele bune, bineînţeles): cu sănătate, cu bucurii, cu credinţă, cu prietenie, cu dragoste, cu noroc şi cu pace în suflete. La mulţi ani!

Où sont les neiges...

2010-12-11T17:11:00.000+02:00

Scriu gândindu-mă la zăpezile de anul trecut. Aia da, iarnă! Acum e uşor ciudată vremea, dar asta e, o să ne adaptăm. Iată, ca o urare de bine pentru domniile voastre, un articol publicat de mine şi care e în temă:

Este mijloc de noiembrie, e ciudat de cald, sunt vreo 25 de grade afară. Cu siguranţă, dacă nu te-ai uita în calendar, ai crede că e mijloc de iunie. Şi eu vreau să scriu despre Sărbătorile de iarnă! Trebuie să fac un efort grozav, şi este destul de dificil, chiar şi pentru mine, care mă laud că am ceva imaginaţie, pentru a intra în atmosfera aceea magică din preajma Crăciunului şi a Anului Nou. Asta pentru că micul articol de faţă va apărea, sper eu, în numărul din decembrie al revistei „Pietrele Doamnei” şi trebuie neapărat să fiu „pe subiect”, nu?

Deci, să începem, domniile voastre, să facem acest efort şi să intrăm în magicul tărâm al Sărbătorilor. Pe mine, ca şi pe domniile voastre, cred, perioada asta mă întoarce mereu la copilărie. Acum, sinceră să fiu, copilăria mea nu a fost una prea fericită (să nu vă duceţi, însă, cu gândul nici la ceva sumbru şi dickensian...), dar senzaţia aceea de linişte, aşteptarea cadourilor, mirosul de brad şi de bunătăţi de prin case, jocul frumos al fulgilor de nea, nerăbdarea de a merge la biserică şi a te bucura, iar şi iar, de Naşterea Domnului, toate astea le trăieşte orice copil, oricât de năpăstuit ar fi.

Eu am făcut parte din una din generaţiile acelea care nu aveau voie să aibă un Moş Nicolae, dar el venea totuşi, având grijă de ghetuţele noastre, o generaţie care nu putea să-i zică lui Moş Crăciun pe nume, el fiind înlocuit cu insipidul Moş Gerilă, dar până şi el, amărât cum era, tot ne punea câte ceva sub brăduţ. De restul, se ocupau bunicii şi părinţii, adică de a ne face să înţelegem semnificaţia religioasă a Crăciunului, de a ne umple de bucuria de a celebra naşterea Mântuitorului, asta ca să nu credem noi, copiii, că Sărbătorile înseamnă doar mâncare mai bună, daruri, vacanţă şi joacă.

Ceea ce-mi place şi nu sunt departe de adevăr când spun asta, este că eu am păstrat până astăzi acel amalgam de sentimente din copilărie, sentimente pe care eu le pun sub numele generic „minunea-minunilor-din-fiecare-an-a-Sărbătorilor”. Adică mă bucur de primii fulgi de nea, încerc să-mi împodobesc casa în spiritul sărbătoresc, îmi liniştesc furtunile din suflet şi din gând, pentru a face loc acelei aşteptări, acelei bucurii, acelei speranţe care-şi face apariţia în fiecare dintre noi, în decembrie. Mie îmi place, realmente, să fac daruri şi asta, în tot timpul anului. Acum, în preajma Sărbătorilor, eu mă simt de-a dreptul fericită, pentru că e timpul lor.

Crăciunul ne face mai buni, mai iubitori, mai atenţi cu ceilalţi, mai dornici să facem fapte bune, asta bineînţeles dacă mai avem în suflet ceva din copilul care am fost şi dacă nu suntem iremediabil răi, egoişti şi cinici. Crăciunul însemna altădată colindători, urări de bine între cunoscuţi şi necunoscuţi, astăzi aceste lucruri cam dispar, chiar şi la noi, la ţară, unde tradiţia se mai încăpăţânează să reziste. Dar dispare şi la noi încet-încet, nu mai avem strigătele acelea matinale ale copiilor ce ne întrebau „colindăm?!”, nu prea mai sunt Pluguşoare, Capre, Irozi, şi le ducem dorul, căci aveau farmecul lor. Toată lumea vorbeşte de „spiritul Crăciunului”, dar mă îndoiesc că alergătura disperată şi hămesită din super-market în super-market şi din mall în mall are ceva de-a face cu acest spirit.

Pe urmă, după sărbătorile Crăciunului, vine Revelionul, mai fericit sau mai puţin fericit, la un restaurant, în familie, cu prietenii, sau stând singur. Şi, atunci, ne facem toţi speranţe pentru un an mai bun, şi planuri, şi vise. Indiferent de cum a fost de reuşit sau nu Revelionul, pentru mine prima zi a anului a însemnat, de vreo douăzeci de ani încoace, aşteptarea concertului Filarmonicii din Viena, consacrat Anului Nou. Şi în fiecare an, când se cântă „Marşul lui Radetzky” al lui Johann Strauss, şi publicul apaudă, acompaniind orchestra, eu am lacrimi în ochi, sunt mereu la fel de emoţionată. Atunci, are sens pentru mine zicerea (nu mai ştiu a cui) cum că „importantă nu este fericirea, ci momentele acelea magice când o aştepţi, când ştii că e aproape”, şi da, câteva momente mă simt aproape fericită. Nu pot să vă explic (nu pot să-mi explic nici mie însămi) de ce, ştiu doar că aştept cu nerăbdare, an după an, acele momente.

Deci, închizând ochii, îngânând un colind, având în nări miros de cetină de brad, de cozonac copt la cuptorul bunicii, de portocale, de zăpadă proaspăt ninsă şi în suflet simţindu-mă ca un copil va doresc tuturor, domniile voastre, cei care scrieţi şi cei care citiţi această revistă, sanatate multă, bucurii multe, împliniri multe, noroc mult, fericire multă şi, de ce nu, bani mulţi... Dar cel mai mult vă doresc să aveţi numai gânduri bune şi-n suflete pace şi linişte tot anul ce vine şi să vă bucuraţi de viaţă din plin.

La mulţi ani!

1 Decembrie

2010-12-01T14:47:00.000+02:00

Încă de când eram copil - asta întâmplându-se, e-hee, în vremuri imemoriale, pe vremea lui Ceauşescu - şi până astăzi, parada de ziua naţională a României mă emoţionează. Nu pot explica de ce. Aşa cum nu pot explica de ce, de câte ori aud "Balada" lui Ciprian Porumbescu, am lacrimi în ochi. Sau "Rugă pentru părinţi" a lui Păunescu. Sau "Oda în metru antic" de Eminescu. Sau...mă rog, sunt multe şi nu vreau să le înşir azi pe toate. Este ceva, ca un declic, şi gata, sunt emoţionată. Şi îmi place că-i aşa. Ştiu că se poartă stilul cinic, cu un veşnic, plictisit "je m'en fiche!"fixat cu ostentaţie pe figură, dar eu oricum sunt atipică, deci ce-mi pasă mie de mode?!

Panseurile lui Gâgă

2010-11-29T12:55:00.000+02:00

Nu mai ştiu unde apăreau aceste panseuri, în orice caz într-o publicaţie de umor şi erau, cum le arată şi titlul, puerile, pline de truisme, mai neaoş zis, la mintea cocoşului. Ei bine, aşa mi se pare mie că gândesc în ultima vreme. Nu ştiu dacă vă mai amintiţi, dar Bănică senior avea un cântecel în care zicea "M-am jurat de mii de ori / Mai râzând, mai plângînd..." Tot cam aşa mă jur şi eu să nu-mi mai aştern gândurile pe hârtie, pentru că nu interesează pe nimeni, sunt destul de comune şi uneori, ciudate. Dar mereu recidivez. Şi am început şi să uit. Cred că titlul ăsta l-am mai folosit, dar nu-i bai. Gândul de astăzi este despre a doua şansă în viaţă pe care o primim uneori şi nici nu realizăm că am primit-o. Şi despre faptul că toate, dar TOATE ni se întâmplă exact în momentul în care trebuie să ni se întâmple. Karma!

VUVUZELELE

2010-11-09T14:29:00.001+02:00

Acesta-i unul din cuvintele care, precum Frumoasa din pădurea adormită, a fost trezit la viaţă de curând şi asta datorită fotbalului, cred eu. Sunt cuvinte care au un astfel de destin norocos. Altfel rămân în letargie, fără să primească sărutul Prinţului, pentru muuuuultă vreme. Eu cred cu tărie că şi cuvintele, ca şi oamenii, ca şi ţările, toţi şi toate au un destin, o Cale de urmat. Păi, făcând comparaţie între anonimul cuvânt "vuvuzelă" şi "ţărişoara mea", vorba lui Caţavencu (al nemuritorului şi mult iubitului de către mine, nenea Iancu Caragiale), destinul cel mai fast l-a avut instrumentul muzical de prin cele Africi. România, cu un destin absolut ingrat de-a lungul istoriei se zbate încă să-şi găsească o cale, dar seamănă cu noi, amărâţii de români, adică se învârteşte în loc ca o găină fără cap.

TOAMNĂ...

2010-10-14T17:10:00.000+03:00

         Deşi sunt născută într-o lună de toamnă, anotimpul acesta nu este preferatul meu. Iubesc primăvara, în totalitate, o parte a verii, când nu e prea cald şi o parte a iernii, când ninge şi vin sărbătorile Crăciunului.
           Toamna mă îmbolnăveşte, nu fizic, ci sufleteşte. E frig, plouă, e urât şi mi-e urât, toamna. Sau, poate, aşa e natura mea, uşor influenţabilă şi pesimistă, şi eu dau vina pe vreme (sau pe vremuri care, şi ele, mă prăbuşesc în depresie). Ei bine, ca să rezist melancoliei ce vrea să mă cuprindă, am să zic un banc pe care l-am auzit de curând:
          "O blondă îi spune seara, la cină, soţului:
           - Dragă, să-ţi zic un banc haios pe care mi l-a spus azi un coleg de serviciu. Atât am râs, de era să cad jos din pat!..."
           Să aveţi parte, toţi care iubiţi toamna, de toată frumuseţea ei, fără să-i vedeţi doar părţile mai puţin plăcute, ca mine. Să auzim de bine!

GÂNDURI HAI-HUI

2010-10-07T12:21:00.001+03:00

În ultima vreme, de când am urmărit la TVR niște seriale istorice coreene, mi-am extins aria vizionărilor de filme şi în zona asiatică, ce-mi era, practic, necunoscută (în domeniul ăsta..ca şi-n cel al literaturii contemporane, al religiilor etc., mă rog, mai în toate, căci recunosc, cu superficialitatea ce mă caracterizează, am reuşit să nu ştiu mai nimic despre mai nimic...).
Nu mă pot numi o "fană"(Doamne, ce ciudat sună!), ci mai degrabă, am devenit, vorba personajului lui nenea Iancu ( Caragiale, bineînțeles, pe care îl ador...), o "fidea" a filmelor şi serialelor coreene, japoneze şi, în curând, chineze. Coreeni au filme şi seriale bune, actori buni şi, din ce am observat eu, finalurile acestor producții sunt exact la polul opus față de celebrul "happy-end" hollywoodian. Au, de asemenea, un gen de umor diferit de al nostru, dar simpatic. Au şi fixisme, de genul scenelor în care, peste îndrăgostiţi, ninge cu petale de flori de cireş, sau cu scenele de luptă, cu etalare de practici ale artelor marţiale.
Dar, trăgând linie şi făcând totalul, mie îmi plac. Voi reveni.

TIC - TAC...

2010-10-01T11:00:00.000+03:00

Am văzut mereu, prin filmele americane, femei de carieră, frumoase, deştepte, ce aveau deodată un fel de moment panicat, tragi-comic, în care realizau că timpul trece, ceasul lor biologic ticăie disperat și, gata, e cazul să facă un copil! Asta nu are absolut nicio legătură cu mine, este ca dintr-un univers paralel, deci nuanța aceea autobiografică de tipul "dragă jurnalule" e exclusă. Atunci care-i rostul? Păi este acela că eu refuz să mă mai stresez de acest obsesiv "tic-tac", am ajuns, mulțumesc lui Dumnezeu, într-un punct al existenței mele în care nu mai contează decât clipa de față. Ceva regrete am, recunosc, dar voi lucra şi asupra lor. Şi niciun fel de planuri. Tic-tac...

Poesis

2010-09-16T18:54:00.001+03:00

VIS IN NOAPTEA DE CRACIUN

Ademar Barros

Am avut un vis în noaptea de Crăciun:

Mergeam pe o plajă iar Domnul pășea alături de mine

Pașii ni se imprimau pe nisip lăsând o urmă dublă :

una era a mea, cealaltă LUI.

Atunci mi-a trecut prin minte ideea că

fiecare din pașii noștri reprezentau o zi din viața mea.

M-am oprit ca să privesc in urmă

Și am revăzut toți pașii care se pierdeau în depărtare.

Dar am observat că în unele locuri,

în loc de două urme, nu mai era decât una singură.

Am revăzut filmul vieții mele.

Ce surpriză !

Locurile în care nu se vedea decât o singură urmă

Corespundeau cu zilele cele mai întunecate ale existenței mele.

Zile de neliniște și de rea voință

Zile de egoism sau de proastă dispoziție

Zile de încercări și de îndoială

Zile de nesuportat…

Zile în care și eu fusesem de nesuportat.

Și atunci, întorcându-mă spre Domnul, am îndrăznit să-I reproșez:

„ Totuși, mi-ai promis că vei fi cu mine în toate zilele !..

De ce nu Ți-ai ținut promisiunea ?

De ce m-ai lăsat singur în cele mai grele momente din viață,

în zilele în care aveam cea mai mare nevoie de Tine ?”

Iar Domnul mi-a răspuns:

„ Dragul meu, zilele pentru care n-ai văzut

Decât o singură urmă de pași pe nisip, sunt zilele în care…

…te-am purtat pe brațe.”

BALCIC

2010-09-03T14:16:00.000+03:00

        Al treilea loc unde voiam să călătorim împreună (imaginar, bineînţeles) este Poiana Narciselor. Zic „voiam”, pentru că între timp, eu chiar am fost într-un loc nemaipomenit de frumos, aşa că vă voi împărtăşi impresiile dintr-o călătorie cât se poate de reală. După câţiva ani buni în care aproape că nu am ieşit din casă (prin casă înţelegând eu Domneştiul, unde am norocul să locuiesc), anul acesta am plecat, pentru a doua oară în viaţa mea, chiar din ţară. O schimbare totală. Acum, să nu vă închipuiţi domniile voastre că m-am dus în Hawaii, nu, am fost doar până în Bulgaria, la Balcic. Şi asta pentru că fratele meu şi cumnata mea m-au luat cu ei acolo, căci altfel vă istoriseam iar o frumoasă călătorie imaginată de mine.

      Şi, îmi pare rău să o spun, pentru că am în mine un soi de patriotism care văd că nu prea se mai poartă în zilele noastre, (şi anume acel sentiment că ţi se rupe inima în două din cauza ţării tale şi să recunoşti, totodată, că eşti incapabil s-o ajuţi), dar bulgarii, cel puţin în privinţa turismului, ne-au întrecut categoric. Şi nu e vorba numai de dotările staţiunilor, de şosele, de curăţenie, de preţuri, e vorba de atitudinea faţă de turist. Ştiu că se aud poveşti înfiorătoare cu vameşi care te jecmănesc, cu furturi din maşini şi multe altele, dar în Balcic eu am văzut numai amabilitate, flori, curăţenie, atmosferă degajată de vacanţă şi un cer mai albastru ca oriunde. O.k., erau şi câţiva câini vagabonzi şi chioşcuri din acelea kitsch care sunt peste tot şi pe litoralul nostru, dar ei aveau şi altceva, pe când noi, în afară de păgubosul logo cu „frunza verde”, nu prea avem cu ce ne lăuda.

      A trebuit să fac un efort, bineînţeles, ca să trec peste sentimentul de amărăciune că Balcicul, ca şi întreg Cadrilaterul, nu mai este al nostru, dar asta este, istoria nu este mereu dreaptă şi eu nu pot susţine că ştiu adevărul în această dispută teritorială. Deci, odată revenită în prezent, bineînţeles că primul drum pe care l-am făcut a fost la Castelul reginei Maria. A fost pentru mine o adevărată încântare. Este situat chiar la malul mării, pe un deal superb, terasat, unde era fostul domeniu, amenajat ca o imensă „expoziţie” de grădini, în stiluri diferite, transformat acum în grădină botanică, aflată sub îngrijirea Universităţii din Sofia.

     Castelul, de fapt o vilă imensă, albă, cu acoperiş de ţiglă şi un minaret, este chiar la ţărmul Mării Negre şi este construit în stil maur, cu ceva influenţe mediteraneene. Se mai numea şi „Cuibul liniştit”, iar interiorul, văruit în alb şi mobilat cu simplitate şi mult stil, aminteşte încă de regina Maria, deşi nu se mai păstrează de pe vremea ei decât câteva mobile şi tablouri, ca de o personalitate puternică (şi controversată), cu o viaţă pusă în slujba unei ţări şi unui popor pe care le-a iubit cu pasiune. Din păcate, în niciunul din înscrisurile din interior sau din exterior nu se spune că Maria a fost regina României, se pomeneşte de ea ca şi cum ar fi un personaj de poveste.

     În afară de castel, mai sunt încă nouă vile, împrăştiate pe tot domeniul (mărturisesc că nu le-am vizitat pe toate, nici nu ştiu dacă se poate), apoi Templul apei, Labirintul cretan, capela Stella Maris, unde a stat, într-o casetă de aur, inima reginei Maria, până la retrocedarea Cadrilaterului, fiind apoi mutată la Bran, alt loc drag sufletului ei. Nu ştiu dacă inima ei şi-a găsit liniştea, căci regele Mihai, nepotul ei, a cerut să fie înapoiată familiei, pentru a odihni, împreună cu trupul reginei, la mănăstirea Curtea de Argeş, dar Ministerul Culturii, în a cărui custodie este, aşteaptă lămurirea situaţiei castelului Bran, care este revendicat de moştenitorii familiei regale.

   Dar să ne întoarcem la Balcic. La străduţele sale înguste, cu un farmec aparte, la cerul său azuriu şi la Castelul care l-a făcut celebru. O altă încântare a ochiului şi a sufletului, pe lângă clădiri, este imensa grădină care le înconjoară şi unde se pot vedea tot felul de arbori şi flori, fântâni arteziene şi cascade. Dacă rezişti sutelor de trepte, plimbarea va fi memorabilă. Trebuie neapărat să mă reîntorc acolo, cândva, pentru că într-o singură vizită este imposibil să descoperi şi să admiri totul. Dar măcar asta a fost o vizită adevărată, nu? De data viitoare, mă voi reîntoarce însă la vizitele mele imaginare, asta dacă nu mă va revolta ceva foarte tare şi voi scrie unul dintre pamfletele mele politice (mă rog, un fel de indignări transpuse în scris şi împărtăşite şi domniilor voastre, nu ştiu dacă merită numele de pamflete...) sau vreo poezie, în funcţie de ce inspiraţie voi avea la acel timp.

ESTE HAR...

2010-08-19T12:27:00.000+03:00

    Nu mi-am mai aşternut de mult gândurile pe hârtie (mă rog, asta era expresia mai demult, când chiar le aşterneam pe hârtie...), şi nu din cauză că nu ar fi meritat să fie notate, ci pentru că nu am avut vreme. Acum sunt ceva mai liniştită (în fine, exceptând căldurile de nesuportat, lipsa banilor şi gândul timid, căruia mereu îi dau la cap, cum că sunt prea letargică, că nu realizez nimic important), aşa că am să scriu mai jos câteva ziceri înţelepte ale părintelui Iustin Pârvu, de la Mânăstirea Petru Vodă. Le-am gândit şi eu de multe ori, dar domnia sa le spune mult mai bine. Iată-le:
     "Este har...
   ... să iubeşti fără să fii iubit...
   ... să slujeşti fără să fii preţuit...
   ... să dăruieşti fără să ţi se recunoască...
   ... să ierţi fără să fii iertat...
   ... să-l susţii pe cel care te-a lepădat...
   ... să rămâi liniştit, deşi eşti nedreptăţit...
   ... să crezi, deşi nu vezi faţă în faţă...
   ... să crezi, deşi nu eşti pe deplin lămurit...
   ... să taci, pentru a nu face rău aproapelui...
   ... să vorbeşti, de dragul adevărului...
   ... să înduri fără să murmuri, fără să cârteşti...
   ... să-ţi aparţină totul, dar tu de toate bucuros să te lipseşti...
   Luptă-te, suflete, ca să primeşti acest har!"

Hazuri de necazuri

2010-07-11T11:07:00.000+03:00

Exact când mă gândeam cu nostalgie la puzderia de bancuri de dinainte de 1989, spuse pe şoptite, unora în care aveai încredere (şi care, pe urmă, afli că te-au turnat la activistul de partid sau, şi mai grav, la Securitate...), bancuri care aveau farmecul frisonant al unei pseudo-ilegalităţi, şi care mai apoi, după 1990, au cam dispărut, iată că întâlnesc o zicere care m-a făcut să râd zile în şir, de câte ori mi-o amintesc. Nu mai ştiu unde am citit-o, dar e de milioane. Şi e veche, de când lumea. Zice aşa: "Ştiu că sunt proastă, dar când privesc în jur, prind curaj!"(forma pentru masculin e la fel de valabilă). Este, de fapt, ceea ce credem mulţi dintre noi (uneori, absolut eronat!), despre noi, în relaţie cu "ceilalţi". Dar, dincolo de umorul de netăgăduit al zicerii, este un adevăr trist: noi suntem cei care ne impunem limitele, nu ceilalţi.

Vise?

2010-06-16T18:36:00.000+03:00

    Pe vremea când eram tânără am încercat, ca tot omul cu "naturelul simţitor", (nene Iancule, sal'tare!) să scriu şi eu poezii. Erau proaste. Dar erau sincere şi în momentul respectiv, mi se păreau o.k. Acum mă fac să zâmbesc. Iată una pe care am scris-o după ce am citit Shogun de Clavell. Care, da, la momentul acela, chiar mi-a plăcut. Sunt evidente trimiterile, e evidentă lipsa de talent, dar eu tot o s-o transcriu mai jos:

                                                       VISE

                          Visez la o vacanţă în Hawai
                          Visez la violetele de Parma
                          Visez la o pagodă din Chitai
                          (Dar visele rămân doar vise. Karma!)
                          Visez să nu mai fie oameni răi
                          Visez ca luptele să îşi sfârşească larma
                          (Dar visele rămân doar vise. Karma!)

Ciudăţenii

2010-06-12T17:04:00.000+03:00

E iunie. Şi e groaznic de cald. Deci alt motiv să nu scriu. Ştiu, găsesc tot felul de pretexte, dar adevărul adevărat este că nu mai am inspiraţie. Iar. De fapt, nici nu ştiu dacă am avut inspiraţie vreodată, am fost doar sinceră şi am aşternut "pe curat" câteva dintre gândurile şi sentimentele mele. Acum, de exemplu, mă gândesc cât sunt de ciudate gusturile mele în ale filmelor şi serialelor. În afară de serialele coreene, care au fost o plăcută surpriză pentru mine şi care sunt un capitol aparte, îmi plac ficţiunile despre chestiuni care în viaţa reală mă cam înspăimântă. Îmi plac filmele şi serialele cu crime, cu investigaţii, cu fenomene paranormale, cu avocaţi, cu spitale, deci tot ceea ce nu prea suport eu, de fapt. Dar de ce m-oi fi mirând, când eu sunt un ghem de contradicţii şi mă uimesc uneori pe mine însămi. Gata, e prea cald şi voi coninua zilele următoare, dacă îmi va veni vreo idee de Doamne-ajută.

Ofuri

2010-05-12T14:24:00.000+03:00

Ei da, astăzi plouă, şi aş vrea să-mi mai aştern pe hârtie nişte gânduri, dar am o altă mare problemă - nu ştiu ce să scriu. Sunt aşa de indignată de ceea ce se întâmplă acum în România (guvern incompetent, micşorări ale salariilor şi amărâtelor de pensii, parlamentar care, în loc să încerce să scoată ţara din marasm, se uită la filme porno în timpul şedinţei, oameni disperaţi care ies în stradă, fără să rezolve nimic, posturi de televiziune partizane, care mai mult agită spiritele etc.), încât pur şi simplu nu mai pot scrie. Am tot încercat, dar nu pot. Voi mai face o pauză.

MAI

2010-05-01T16:59:00.000+03:00

Nu am mai avut vreme sa scriu în ultima vreme. Şi asta pentru că am luat ad litteram îndemnul lui Voltaire cu îngrijitul grădinii. Aşa că ultimele două săptămâni le-am petrecut mai mult pe afară, cu "muncile câmpului", cum le spun eu... Natura, care mă uimeşte mereu şi mereu, e într-o explozie de verde şi de pomi înfloriţi şi de păpădii vesele şi de ciripit de păsări şi de cântec singuratic de cuc. E absolut superb. Astfel că, deşi îmi pare rău pentru lucrul ăsta, voi scrie ceva mai mult altădată, poate când o să plouă...

Cimitirul vesel

2010-04-10T15:47:00.000+03:00

        Un alt loc special, pe care îmi doresc mult să-l văd, este Cimitirul vesel de la Săpânţa. Aşa că, haideţi împreună cu mine, domniile voastre, să vizităm acest loc unic şi care, cred eu, nu se putea ivi altundeva decât la noi, la români. Numai noi puteam moşteni de la strămoşii noştri daci atitudinea asta total nepăsătoare, uneori chiar veselă, în faţa morţii. Nu am să insist asupra acestui aspect pentru că domniile voastre cunoaşteţi, cu siguranţă, faptul că dacii considerau moartea ca pe o trecere spre un loc mai bun, aflat lângă zeul lor, lângă Zamolxis, deci se veseleau în prezenţa „celei cu coasa”, de care toţi ceilalţi se temeau.

        Ştiţi, de asemenea, că există dictonul care spune că: „La lumina soarelui şi cimitirul pare mai vesel”. Ei bine, cimitirul acesta, care a făcut cunoscută în lumea întreagă comuna Săpânţa, nu trebuie văzut pe vreme însorită pentru a părea mai vesel, el este vesel. E vesel datorită coloritului crucilor mari de lemn sculptat, vopsite în alb şi albastru (albastrul de Săpânţa, nu la fel de celebru ca albastrul de Voroneţ, dar urmându-l pe un meritoriu loc doi), dar mai ales datorită desenelor în culori vii, ce înfăţişează scene din viaţa satului şi, în primul rând, datorită modului cum sunt scrise epitafurile pe cruci.
       Cimitirul vesel de la Săpânţa este unic în Europa şi cred că şi în lume. El spune mai multe despre noi, românii, decât orice laudă deşănţată a agenţiilor de turism sau orice minciună electorală. El ne arată aşa cum suntem, plini de vicii, atestă o filozofie de viaţă şi un mod, destul de curajos, de a privi moartea. Cimitirul a fost creat, cam prin 1935, de către artistul popular, pictor, sculptor şi poet, Stan Ioan Pătraş, care a făcut prima cruce cu un epitaf comic. Astăzi, păstrându-se tradiţia aceasta, sunt peste 900 astfel de cruci în cimitir, iar oamenii din lumea întreagă vin să le vadă, încântaţi de textele scrise cu atâta haz şi de imaginea de neuitat a mării de cruci alb-albastre.
      Toate epitafurile sunt scrise la persoana I singular şi spun ceva relevant despre omul care odihneşte în acel mormânt, despre viaţa sa, dar mai ales despre defectele sale. O să vă dau doar două exemple de epitafuri, pentru că toate sunt interesante şi hazlii şi mi-e greu să aleg. Am luat două la întâmplare, doar pentru a ne face o idee despre ce vom avea de citit. Iată-l pe primul:
„Aici eu mă odihnesc

Ion Griguţă mă numesc.

Pân’ pă lume am trăit,

Tot cu pipa am duhănit

Şi de lucru m-am ferit”(...)
     Iar al doilea epitaf pe care l-am ales este şi mai reuşit, de un comic irezistibil, şi ne redă o întreagă tipologie umană, pornind de la celebrul şi antagonicul tandem soacră-ginere:
„Sub această cruce grea

Zace biata soacră-mea.

Trei zile de mai trăia

Zăceam eu şi cetea ea!

Voi care treceţi pă aici

Încercaţi să n-o treziţi,

Că acasă dacă vine

Iară’i cu gura pă mine...”
       Aceasta a fost călătoria de astăzi. Ceva mai scurtă, dar plină de învăţăminte, sper eu. Bine, eu recunosc că nu vom putea avea, la rândul nostru, aceeaşi atitudine detaşată în faţa morţii cum am văzut la cei ce odihnesc în Cimitirul vesel, asta cere mult exerciţiu. Şi răbdare. Şi înţelepciune. Dar măcar vom încerca. Astfel, atunci când momentul va veni, ne vom revedea viaţa, vom trage concluzia că nu am trăit chiar degeaba şi vom lăsa, undeva, într-un sertar, un epitaf comic ce ne va fi pus pe cruce. Eu am început să mă gândesc deja la el. Ei, ca să nu termin în registrul ăsta sumbru, am să vă transcriu în continuare o mică anecdotă, ca să fim în temă:
„Ardeleanul Ion intră în crâşma din sat cu o figură tristă. Văsălie îl întreabă:

- Da’ ce-ai, mă?

- Eh, mi-o murit soacra...

Se lasă un moment de tăcere, apoi Văsălie zice, liniştit:

- No, nu cred să hie adevărat, zâce şi el aşa, să ne facă invidioşi!
       În episodul următor o să vă invit în a treia călătorie, sper eu tot interesantă, iar pe urmă aş vrea să dedic vreo câtorva articole unor chestiuni cât se poate de reale, ca să mai coborâm un pic şi pe pământ, domniile voastre, că şi imaginaţia în exces poate „dăuna grav sănătăţii”, nu?

Altă călătorie imaginară...

2010-04-09T17:22:00.000+03:00

        Am avut timp, în lunga iarnă care a trecut, să citesc mult. Cititul nu o să îmi lipsească şi n-o să mă plictisească niciodată, iar dacă mai şi învăţ ceva din ceea ce citesc, nu doar o să caut a folosi lectura ca mijloc de divertisment (cum sunt adesea tentată), atunci aceasta e şi mai de folos pentru mine. Dar paradoxul în ceea ce mă priveşte este că, citind tot mai mult şi găsind lucruri tot mai interesante, îmi vine din ce în ce mai greu să scriu, la rândul meu, câte ceva. Adică, scriu, dar cu teamă.

        Nu e falsă modestie, nu e orgoliu fără rost, este pur şi simplu ceea ce gândesc. Nu mai îndrăznesc să aştern ceva pe hârtie deoarece, în comparaţie cu cele scrise de alţii, rândurile mele mi se par cam puerile, pline de truisme şi, uneori, lipsite de inspiraţie. Plăcerea mea, pe care o cultiv şi prin aceste articole, de a-mi împărţi cu alţii gândurile, poate fi unilaterală, mă tem mereu că ceilalţi nu găsesc nimic interesant în ceea ce îmi trece mie prin minte. Dar o să-mi mai asum o dată riscul.

        În episodul de faţă, cu voia domniilor voastre, o să vă duc în trei locuri din ţara noastră. Am să las, pentru moment, destinaţiile din exotica şi fascinanta Asie (v-am invitat în Japonia, în Coreea de sud şi gândeam ca viitoare destinaţii Tibetul, China, India şi Siam/Thailanda) şi am s-o pornesc acum, împreună cu dumneavoastră, pe plaiurile frumoase ale României. Şi asta nu dintr-o pornire patriotardă, ca la personajele lui Caragiale, de a mă lăuda cu „ţărişoara mea”, ci pentru că, într-adevăr, sunt şi la noi locuri minunate. Dar eu rămân la părerea mea, că România ar avea mult de câştigat dacă nu ar fi locuită. Nu de noi, în orice caz. Dar să revin la călătoria noastră. Sunt trei locuri unde eu nu am ajuns încă, aşa că, până o să le vizitez de-adevăratelea, haideţi, domniile voastre, să le vizităm cu gândul.

       Primul loc este Delta Dunării. Ştiu că, mai mult ca sigur, domniile voastre aţi fost deja în Deltă. Dar îmbarcaţi-vă, vă rog, şi cu mine, să zicem pe hotelul plutitor numit „Serano”, şi haideţi să o pornim dis-de-dimineaţă, pentru a putea vedea şi răsăritul soarelui, în călătoria noastră de descoperire a frumuseţilor Deltei. Delta Dunării, pământ românesc de o frumuseţe nepământeană, şi-a început formarea acum vreo 13.000 de ani şi această formare, ca la începutul lumii, continuă şi astăzi.

        Aici, pe cei 2.681 de kilometri pătraţi ai Deltei, trecuţi în anul 1990 de către UNESCO în rândul rezervaţiilor biosferei, sunt aproximativ 1400 de specii de copaci şi de plante, vin şi pleacă vreo 320 de specii de păsări şi se pot pescui cam 160 de feluri de peşti. Există aici treizeci de ecosisteme, dintre care numai unul, stuful, ar putea îmbogăţi, nu numai pe lipovenii săraci ce au mai rămas prin Deltă, ci întreaga Românie. Din păcate, nimeni nu se ocupă de această problemă, guvernanţii fiind ocupaţi să se îmbogăţească pe căi ilicite, cu furtişaguri şi înşelăciuni.

        Mergem în continuare pe meandrele canalelor, admirând nuferii, cormoranii, gâştele şi raţele sălbatice, pelicanii, întinderile de stuf, florile crescute în cele mai bizare locuri,totul fiind învăluit într-o linişte ciudată, cu aură de mister. Din loc în loc, au început, timid, să apară pensiuni pentru turiştii români şi străini ce doresc să cunoască Delta. Nu ne oprim la acestea, noi vrem să vedem Delta aşa cum este, fără îmbunătăţiri. Lipovenii, când acostăm în unul din satele lor, ne învaţă să pescuim şi în vocabularul nostru apar cuvinte ca ghiol, cherhana, lotcă, setcă, plaur...

       Deşi nu reuşim să prindem decât nişte peştişori, cărora le-am dat drumul înapoi în apă, gazdele ne invită la celebra ciorbă pescărească, ce trebuie, neapărat, fiartă cu apă din Dunăre, cu diferite sortimente de peşte, doar de pescari ştiute. La mireasma ciorbei se adaugă fumul de la focul de sub ceaun şi, când mâncăm din ea, are un gust ce nu se poate exprima în cuvinte.

       De fapt, cuvintele nu pot exprima mai nimic din sentimentele ce te cuprind hălăduind pe acel pământ ce pare ca la începuturile firii, unde sunetele, mirosurile, lianele, vegetaţia luxuriantă te fac să te crezi la tropice, unde stufărişul şi păpurişul des fac loc deodată unui imens luminiş, populat cu păsări multicolore. Sufletul este încântat de atâta frumuseţe şi unicul gând care îţi vine în minte atunci este că te vei întoarce aici şi la anul.

       Îmi pare rău, domniile voastre, dar şi călătoria noastră se va termina acum. Nu o să mă ţin de planul meu de la început şi o să las pentru următoarele episoade celelalte locuri unde voiam să vă propun să mă însoţiţi. Mă gândesc să nu vă plictisiţi şi apoi, ne trebuie ceva timp pentru decantarea emoţiilor pe care ni le-a produs Delta, cu toate splendorile ei.

Mea culpa!

2010-04-08T14:12:00.001+03:00

Cred că renunţ să mai pun vreun moto, oricât de mult aş dori asta. Nu reuşesc să-l scriu în aşa fel încât să nu apară ca cel din postarea trecută. Ei, mai am vreme să mă obişnuiesc cu subtilităţile astea ale pusului în pagină. Important este, cred eu, să ai ce să pui acolo, pe pagina albă, dar pentru mine contează şi cum se aşează textul. Ca să nu mai vorbesc de cât mi-e de necaz când mi se strecoară în ceea ce scriu o greşeală, de exprimare sau de gramatică. De aceea, o dată pentru totdeauna, fac acum "mea culpa". Sunt conştientă că nu citesc prea mulţi ce scriu eu aici, dar eu vreau să le placă ceea ce citesc. M-am uitat şi eu, la întâmplare, pe alte bloguri şi m-am cutremurat de-a dreptul din cauza a ceea ce-am citit. Ca să-l mai citez o dată pe Caragiale, "genii bune ale venitorelui României", cum pot unii să scrie aşa nişte aberaţii?!

IMPROMPTU

2010-04-06T16:04:00.001+03:00

                                                                 MOTTO:

                                 "Fericirea cuprinde cinci părţi. O parte este a lua
                                 hotărâri bune; a doua este a avea simţuri bune şi
                                 sănătate trupească; a treia este reuşita în ceea ce
                                 întreprinzi; a patra este reputaţia bună printre
                                 oameni şi a cincea este abundenţa de bani şi de
                                 bunuri folositoare pentru viaţă".
                                                                                                    Platon

Ei bine, de asta nu suntem noi niciodată pe deplin fericiţi. Pentru că nu avem toate aceste componente ale fericirii, aşa cum le vede Platon. Şi dacă, prin absurd, sunt muritori care le au pe toate, îi loveşte mai ştiu ce spleen, sau vor mai mult, şi astfel strică totul... Dar, în general, chiar nu le putem avea pe toate. Sau, poate, putem, dacă ajungem la înţelepciunea de a ne găsi fericirea în lucruri mărunte, care par neînsemnate, dar care ne fac, pentru o clipă, să uităm de multele noastre neîmpliniri, care ne luminează ziua şi ne apropie de un loc unic, mirific, unde ne simţim minunat!

Remember

2010-03-26T14:13:00.000+02:00

       De data aceasta, gândurile mele s-au oprit la un moment, un foarte scurt moment din timpul studenţiei mele. A fost ceva ce, acum, aş numi un moment magic, de care îmi aduc aminte când şi când, şi a fost şi atunci destul de special, dar ştiţi şi domniile voastre cum sunt tinerii, le iau pe toate mai uşor, sunt mai puţin impresionabili şi, grăbiţi fiind să-şi trăiască viaţa din plin, nu-i mai analizează cu minuţiozitate fiecare clipă.

      Cred că eram prin anul doi şi, într-o zi, profesorul nostru de stilistică, domnul Tohăneanu, ne făcea cursul obişnuit de joia după-amiază. Nu mai ştiu care era tema cursului, nu mai ştiu dacă era materie de examen sau nu, ştiu doar că, spre sfârşitul orei, profesorul ne-a dat, ca exemplu al unei chestiuni teoretice, un fragment dintr-o poezie a lui Blaga. Acest fragment:

„La obârşie, la izvor,

Niciun drum nu se-ntoarce,

Decât în chip de dor;

La obârşie, la izvor,

Nicio apă nu se-ntoarce,

Decât în chip de nor;

O! Drum şi ape, nor şi dor,

Ce voi fi, când m-oi întoarce

La obârşie, la izvor,

Fi-voi dor atuncea, fi-voi nor?”

      Ne-a spus textul cu atâta simţire, a pus atât de mult suflet când l-a recitat, încât toţi eram amuţiţi. Parcă visam, parcă timpul încremenise. Pe ultimele versuri, domnul profesor şi-a luat cărţile de pe catedră şi a ieşit, făcându-ne doar un semn fugar cu mâna. Şi noi, noi am mai rămas acolo, nemişcaţi, încă vreo trei minute, încercând să ne dezmeticim şi să coborâm din nou pe pământ. Şi ştiţi care era culmea? Era faptul că sunase deja de ieşire de vreo opt minute, şi nu auzisem nimic, nu văzusem nimic, trăisem numai, conduşi pe drumul imaginaţiei şi simţirii de un mare maestru, o clipă magică, ceva ce se întâlneşte rar şi pe care trebuie să o păstrezi şi s-o aperi mai ceva ca pe bijuteriile coroanei.

      Am rămas aşa de marcată de pasiunea pe care acel dascăl o punea în ceea ce transmitea minţilor noastre însetate de cunoaştere, încât la începutul carierei mele de profesor, mi-am dorit din tot sufletul să le pot crea şi eu micuţilor mei un asemenea moment şi, cred că, o dată, de două ori chiar am reuşit. Pe urmă, trebuie să mărturisesc că am mai pierdut din iluzii, pentru că predam franceza, iar bietul copil nu ştia bine nici limba română, deci ce momente magice să mai trăim noi, care ne chinuiam să ne reamintim gramatica română, ca să putem să mai facem un pas, mic şi chinuit, spre învăţarea limbii lui Voltaire?!

      Dar momentul acela, de la cursul de stilistică, mi-a rămas în minte, chiar dacă mai târziu, poate, am văzut şi am trăit lucruri mai emoţionante şi mai pline de învăţăminte. El, acel moment, e pus la loc de cinste în „colecţia de gânduri”, iar când îl rememorez, cum am făcut acum pentru domniile voastre, revăd chipul transfigurat al profesorului, retrăiesc acea senzaţie de plutire şi, aş îndăzni să zic, de fericire şi, de undeva, din amintire aud, ca o şoaptă:

„Fi-voi dor atuncea, fi-voi nor?”

Primăvăratice gânduri

2010-03-20T14:42:00.003+02:00

Motto:

"Dacă vei reuşi să-ţi pese şi

de alţii în afară de tine, vei

avea succes".

Maya Angelou

Data trecută am scris motoul destul de bine, dar pusul in pagină, când s-a postat, a fost cam aiurea. Dar cred că s-a înţeles şi aşa... Mai încerc şi azi şi, tot aşa, până capăt experienţă. Cea care e autoarea zicerii de azi e o scriitoare, memorialistă, scenaristă, mare activistă pentru drepturile oamenilor de culoare, din S.U.A. Nu are absolut nicio legătură cu gândurile mele primăvăratice (în sfârşit, e soare, e cald, simţi iarba cum creşte...) dar îmi plac ideile ei, o să încerc să şi citesc vreo carte de-a ei... Şi, fiindcă nu prea am vreme să mai scriu, am să închei, spunându-vă şi domniilor voastre, dacă nu aţi observat, că a venit primăvara. Şi o să continui, câtva timp, să lălăi (fals, că sunt total afonă!) melodia din "Aristocats": "Everybody, everybody, everybody wants to be a cat..."

A = X + Y + Z

2010-03-10T10:56:00.000+02:00

                                                                                                Motto:
                                                             "Dacă A înseamnă succesul, formula este
                                                              A = X + Y + Z, unde X este munca, Y este
                                                              joaca şi Z este ţine-ţi gura"
                                                                                                 Albert Einstein

Ei bine, dacă ar fi să aplic formula asta la persoana mea, aş zice că nu am avut succes din cauza lui "Z". Munca mi-a plăcut mereu, nu am făcut eu chiar o pasiune pentru ea, dar am muncit ceva în această viaţă a mea. Joaca nu mi-e deloc străină, am o parte din suflet care are, în continuare, cinci-şase ani - mă uit la desene animate, îmi place să râd şi să-i binedispun şi pe alţii, îmi place când ninge, îmi place să nu-mi fac griji degeaba şi am convingerea că fiecare om, în adâncul inimii, e bun. Nu am să-l contrazic eu, acum, tocmai pe Einstein, dar munca şi joaca nu prea mi-au ajutat, dar poate că e vina mea. Poate din cauză că acest "ţine-ţi gura" mi-a făcut mereu probleme, eu nu am reuşit să ascult acest îndemn. Dar pot trăi, cred, şi fără să am succes.

Diferenţe

2010-03-09T16:50:00.001+02:00

Am găsit, notate de mine, pe vremea când nu se auzise de „navigare pe Internet” (mă rog, nu chiar în cuaternar, aşa cum sunteţi tentaţi să credeţi, doar pe la începutul anilor ’80), două poezii frumoase şi o să le transcriu mai jos, ca şi cum s-ar privi într-o oglindă. De fapt, este vorba de „If” a lui R. Kipling şi replica dată de grecul K. Varnalis. Nu fac niciun fel de comentariu, poeziile spun totul.

DACĂ

de Rudiard Kipling

Dacă nu-ţi pierzi capul, când toţi din jurul tău
Şi-l pierd şi dau vina pe tine
Dacă poţi să ai încredere în tine,
Când se îndoiesc de tine toţi,
Dar să poţi să le şi ierţi că s-au îndoit
Dacă poţi aştepta fără să fii obosit de aşteptare
Ori, minţit fiind, să nu te complaci în minciună
Sau, urât fiind, să nu urăşti pe nimeni
Şi, totuşi, să nu pari prea bun,
Să nu vorbeşti prea înţelept
Dacă poţi visa, fără să-ţi faci din vise stăpân
Dacă poţi gândi şi să nu-ţi faci din gânduri ţel
Dacă poţi întâlni Triumful şi Căderea
Şi să tratezi aceşti impostori la fel
Sau să suporţi auzirea adevărului spus de tine
Răstălmăcit de şmecheri,
Să facă din el capcană pentru proşti
Sau să priveşti cum se sfărâmă
Lucrurile pentru care ţi-ai dat viaţa
Şi să te apleci să le reconstruieşti,
Chiar de eşti obosit
Dacă poţi vorbi mulţimilor şi să-ţi păstrezi virtutea
Sau să mergi alături de regi şi să nu-i uiţi pe cei simpli
Dacă nici duşmanii, nici prietenii nu te pot răni
Dacă orice om poate conta pentru tine
Dar niciunul prea mult
Dacă poţi lungi neiertătorul minut
Măcar cu 60 de minute mai mult
Al tău va fi Pământul, cu tot ceea ce e pe el
Şi, ceea ce e mai important, vei fi un OM, fiul meu!

ANTI-DACĂ

de Kostas Varnalis

De poţi să faci pe prostul când altul te repede
Făcând-o pe deşteptul, şi c-un cuvânt nu-l cerţi
De nu te-ncrezi în nimeni şi nimeni nu te crede
De-ţi porţi ierta păcatul, dar altora nu-l ierţi
De nu amâi o clipă un rău să-l împlineşti
Şi dacă minţi mai tare când alţii nu spun drept
De-ţi place în iubire cu ură să izbeşti
Şi, totuşi, îţi pui masca de sfânt şi de-nţelept
De te târăşti ca viermii şi-n visuri nu-ţi iei zborul
Şi numai interesul îl sui la rang de ţel
De părăseşti învinsul şi treci cu-nvingătorul
Şi-i vinzi, fără sfială, pe amândoi la fel
De rabzi să-ţi afli scrisul şi vorba, tălmăcite
Drept adevăr, să-nşele mulţimea oarbă, şi
Când vorbele şi fapta în vânt ţi-s risipite
Tu, dându-le la dracu’, poţi altele scorni
De poţi să faci într-una dintr-un câştig, o mie
Şi patria pe-o carte s-o vinzi, la primul semn
De nu-ţi plăteşti bănuţul luat cu datorie
Dar tu să fi plătit, găseşti că-i drept şi demn
De poţi să-ţi storci şi gândul, şi inima, şi nervii
Îmbătrânite-n rele, să facă rele noi
Şi sub nehotărâre plecându-te ca servii
Când toţi strigă: „’nainte!”, doar tu să strigi: „’napoi!”
Dacă, stând în mulţime, te-mpăunezi semeţ
Dar lângă cel puternic îngenunchezi slugarnic
Şi, pe duşmani sau prieteni, tratându-i cu dispreţ
Te faci că ţii la dânşii, dar îi înşeli amarnic!
Dacă nu pierzi momentul să faci oriunde-un rău
Şi-n umbra lui te-nlinişti ca-n umbra unui pom
Al tău va fi Pământul, cu tot prinosul său
Vei fi-ntre Domni Întâiul, dar niciodată OM!

Erată: În poezia postată data trecută nu am observat o greşeală – „ideea” era scris cu un singur „e”. Scuze!

Secretul lui Polichinelle

2010-03-06T15:22:00.001+02:00

Fiindcă afară, în loc să vină primăvara, ninge mai abitir ca-n decembrie, fiindcă am un pic de timp şi fiindcă mi-a venit acum o idee ( care se asortează perfect la titlu), am să v-o împărtăşesc. Iată cum cred eu că poţi avea succes. Sau nu, e mult spus, iată cum te poţi face plăcut celorlalţi. Bine, în cazul că vrei să te faci plăcut. E un fel de reţetă.

Deci, se ia o linguriţă de amabilitate (chiar când îţi vine să-i sari interlocutorului la jugulară!), apoi două trei măsuri de răbdare în a-l asculta şi pe celălalt (căci monologurile nesfârşite plictisesc îngrozitor...), pe urmă o lingură mare de stăpânire de sine (unii sunt agasanţi de la natură şi trebuie să asculţi, uneori, monologurile lor) şi, la urmă, totul se flambează cu mult simţ al umorului.

Acum, serios vorbind, în ziua de azi, cred că noi nu mai ştim să ne ascultăm unii pe alţii, suntem grăbiţi, nu prea ne pasă de alţii, nu mai avem diplomaţie, iar "arta conversaţiei" tocmai asta cere - un mare respect pentru cel cu care vorbeşti, sinceritate, ştiinţa de a consola, de a înveseli pe celălalt - mă rog, utopie curată!

Cred, eu?

2010-03-02T15:44:00.001+02:00

Aţi întâlnit, cred, trecând prin viaţă, oameni care spun mereu "eu cred că..." Mie îmi sunt total antipatici, pentru că după o frază începută aşa, sunt sigură că urmează alta prin care vor să mă convingă că numai ei au dreptate, deci trebuie ascultaţi. Neapărat. Sunt, de asemenea, oameni care susţin, sus şi tare "eu cred" (vorbesc acum nu de părerile lor, ci de credinţa lor în Dumnezeu). Şi eu cred, însă am uneori şovăiri şi de aceea nici prea mult trâmbiţata credinţă a unora nu mă convinge. Dar, pe de altă parte, poate sunt eu prea susceptibilă. În orice caz, apropo de diferenţa dintre "eu cred" şi "cred, eu?", vreau să vă scriu mai jos o poezie care-mi place şi care încearcă să dea un răspuns:

VIS IN NOAPTEA DE CRACIUN

Ademar BAROS( Brazilia )

Am avut un vis în noaptea de Crăciun:

Mergeam pe o plajă iar Domnul pășea alături de mine

Pașii ni se imprimau pe nisip lăsând o urmă dublă :

una era a mea, cealaltă LUI.

Atunci mi-a trecut prin minte idea că

fiecare din pașii noștri reprezentau o zi din viața mea.

M-am oprit ca să privesc in urmă

Și am revăzut toți pașii care se pierdeau în depărtare.

Dar am observat că în unele locuri,

în loc de două urme, nu mai era decât una singură.

Am revăzut filmul vieții mele.

Ce surpriză !

Locurile în care nu se vedea decât o singură urmă

Corespundeau cu zilele cele mai întunecate ale existenței mele.

Zile de neliniște și de rea voință

Zile de egoism sau de proastă dispoziție

Zile de încercări și de îndoială

Zile de nesuportat…

Zile în care și eu fusesem de nesuportat.

Și atunci, întorcându-mă spre Domnul, am îndrăznit să-I reproșez:

„ Totuși, Ne-ai promis că vei fi cu noi în toate zilele !..

De ce nu Ți-ai ținut promisiunea ?

De ce m-ai lăsat singur în cele mai grele momente din viață,

în zilele în care aveam cea mai mare nevoie de Tine ?”

Iar Domnul mi-a răspuns:

„ Dragul meu, zilele pentru care n-ai văzut

Decât o singură urmă de pași pe nisip, sunt zilele în care…

…te-am purtat pe brațe.”

Hai-ku

2010-02-28T15:09:00.000+02:00

A venit vremea, domniile voastre, să evadăm din nou din realitatea de zi cu zi. V-am promis că ne vom întoarce în Japonia, pentru că data trecută nu am făcut decât o excursie mult prea scurtă, cam atât cât au stat înfloriţi cireşii. Ei bine, ce ne împiedică să mergem iar? Nimic şi nimeni. Asta-i frumuseţea călătoriilor cu gândul, că-ţi pot permite să fii cu totul şi cu totul liber, îţi pot permite să zbori în Japonia doar ca să vezi Sakura, răsfăţul roz al florii de cireş , să bei un ceai verde sau să îmbraci un kimono. Să vezi cum arată adevărata civilizaţie. Să priveşti un bonsai, un pod sau o stâncă, într-o grădină, aşteptând ca liniştea să îţi coboare în suflet. Să uiţi.

Deci, să uităm de criză, de noroaie, de scandaluri mediatice, să uităm de griji, să uităm (mai ales!) de politică şi să zburăm iar în Ţara Soarelui Răsare. Nu ştiu precis câte opriri vom face pe parcurs, căci imaginaţia îşi are legile ei, pe care raţiunea le priveşte neputincioasă, dar ce ştiu sigur este că, la fiecare oprire, vă voi scrie câte un haiku, luat de mine dintr-o colecţie de asemenea mici bijuterii lirice, numită Surâsul crizantemei , a unor autori români. Iată un prim exemplu acum, când suntem gata de plecare:

Primăvară mov

presat în fereastră

cade un fluture

(Titus Andronic)

Da, e primăvară şi noi o pornim prin Kyoto, prima capitală a Japoniei, înainte ca Tokyo să-i ia locul. Un oraş superb, care a scăpat miraculos de distrugerile războaielor şi în care trecutul se vede la orice pas. Privind la acoperişul roşu specific, de pagodă, al unui templu, mi se pare tare potrivit un alt haiku:

Acoperişul

încărcat cu porumbei

şi magnolia.

(Clelia Ifrim)

Bun, acum vă propun să mergem, împreună, la o reprezentaţie de teatru kabuki. Acesta este, alături de teatrul noh şi bunraku, expresia teatrului tradiţional japonez, ce a apărut pe la începutul secolului XVII. Vom vedea piesa „Prinţul Oguri şi Prinţesa Terute”, o clasică şi sfâşietoare poveste de dragoste, în care personajele, pentru a rămâne împreună, trec printr-o suită de întâmplări. Teatrul, ca şi literatura japoneză, ne arată esenţa acestui minunat popor. Cel mai bine surprinde această esenţă scriitorul Inazo Nitobe, care spune că japonezii au în structura lor un surprinzător melanj între „gingaşa floare de cireş şi teribila sabie de samurai”.

Piesa începe, în fapt de seară, după ce cortina, care întotdeauna, la teatrul kabuki, are dungi negre, verzi şi portocalii, se ridică, pe o muzică suavă, cântată la shamisen şi koto. Actorii, care sunt numai bărbaţi, joacă în travesti rolurile feminine cu o surprinzătoare graţie şi ne fac o demonstraţie a măiestriei lor la dans, muzică şi mimă, iar scena turnantă (folosită pentru prima dată, în teatrul kabuki, la începutul secolului XVIII) ne dezvăluie noi şi noi decoruri, cu paravane multicolore şi aranjamente ikebana. Ne lăsăm, încet, încet, prinşi de acţiune iar faptul că mima este un limbaj universal ne ajută mult să înţelegem trăirile personajelor. Muzica stranie, gesturile, uneori gingaşe, alteori bruşte ale actorilor, întreaga atmosferă mi se pare că s-ar potrivi cu următorul haiku:

Pe înserat –

broderia amurgului

şi visătorul.

(Dumitru D. Ifrim)

E deja seară când piesa se termină, aşa că vom porni un pic pe jos, prin parcul din centrul oraşului, ca să rememorăm ce am văzut. Pentru astăzi e destul, deci ne vom retrage la hotel pentru un somn fără vise. Dimineaţa, până să răsară soarele, vă propun să mergem la templul Kiyomizu-dera care, situat la oarece înălţime, oferă o superbă panoramă a oraşului. Templul a fost declarat ca făcând parte din patrimoniul U.N.E.S.C.O. pentru arhitectură, picturi interioare, obiecte vechi de cult. Pentru noi, europeni şi ortodocşi, este doar un loc de vizitat şi admirat, dar pentru japonezi este centrul universului lor. Lângă templu este o cascadă mică, totul pierzându-se în verdele unei superbe grădini. Privind răsăritul soarelui de pe terasa templului, vă mai spun un ultim haiku:

Încă un răsărit

anunţând apusul –

şi totuşi viaţa...

(Bogdan I. Pascu)

Este una din clipele acelea, magice, pe care nu ai vrea să le mai laşi să plece. Dar ele pleacă, totuşi. Şi, acum e timpul să ne întoarcem, domniile voastre, să revenim cu picioarele pe pământ, pentru că şi exerciţiile de imaginaţie te obosesc. Şi apoi, cum să vă spun, nu vreau să fim în călătoriile noastre prea avizi, nu trebuie să vedem totul dintr-o dată, mai ales nu trebuie să ne grăbim, nu avem de ce, pentru că nu avem nici itinerar stabilit de alţii şi nici nu ni se termină zilele de concediu. Gândurile noastre sunt într-o continuă vacanţă, ar trebui să le mulţumim, pentru că, datorită lor suntem, cu adevărat, liberi.

"Vedetele" plaiurilor mioritice

2010-02-21T11:51:00.000+02:00

Am recidivat, cu un nou articol-episod din "Colecţia de gânduri", ce va fi publicat, prin martie, cred, în revista "Pietrele Doamnei", ce apare în Domneştii de Argeş. Iată-l:

Mă bucur mult că ne întâlnim din nou. De aproape un an, de când am început această rubrică, în care am împărţit, pe rând, câte un gând-exponat din colecţia mea de gânduri, am avut mereu speranţa că acest gând împărtăşit de mine e cât de cât interesant, că vă pune şi pe domniile voastre pe gânduri, că vă face să fiţi de acord (ori nu!) sau că, măcar, vă amuză. Mă simt excelent şi sunt fericită la gândul că, din mulţimea celor care citesc revista, măcar vreo douăzeci, treizeci dau atenţie, preţ de câteva minute, şi celor scrise de mine.

În episodul acesta vă voi împărtăşi gândurile mele despre vedetele noastre. Ştiţi, ca şi mine, că „vedetă” are înţelesul de artist, sau artistă, care se remarcă în teatru, film, balet şi în oricare altă manifestare artistică. Sau de sportiv ce obţine performanţe extraordinare în domeniul său. Şi mai înseamnă, in extenso, persoană care vrea neapărat să fie băgată în seamă şi, pentru asta, iese mereu în faţă, dând aprig din coate. Ei bine, la aceste vedete de pe urmă vreau eu să mă refer. Trist, pentru mine, nu este faptul că aceste „vedete” există, în număr aşa de mare, la noi. În fond, pământul e pentru toate făpturile Domnului şi este loc sub soare pentru noi toţi. Trist este că există un segment din populaţie care le dă o aşa de mare atenţie, ceea ce mă face, sincer, să mă îngrijorez asupra I.Q.- ului acestei părţi, (sper că nu prea mare...), din România.

Exemplul cel mai bun care-mi vine acum în minte este nesfârşita epopee a Elodiei, pe care au urmărit-o atâţia, cu o fervoare demnă de o cauză mai bună. Şi, când răsuflasem uşurată că s-a isprăvit, văd zilele trecute, pe când butonam telecomanda în căutarea vreunui film, că Dan Diaconescu, la OTV, titrează: „Cea mai mare clarvăzătoare din Europa rezolvă cazul Elodia”. Ei, da. Chiar nu mai aveam nicio problemă, nimic grav nu se întâmpla în viaţa noastră, trebuia să revenim la o poveste care, dacă nu ar fi pornit de la un fapt tragic, ar fi hilară.

Dar să revin la vedete. Păi, domniile voastre, la diverse emisiuni, văd că este invitată, de exemplu, Ramona Gabor. De ce e ea vedetă, e un mare şi indescifrabil mister pentru mine. Pentru că e sora „celebrei” Monica Columbeanu? Şi, apropo de aceasta de pe urmă, aţi avut vreodată răbdarea să priviţi, mai mult de cinci minute, aşa-zisul reality show despre viaţa de zi cu zi a lui Moni? Pentru mine, una, a fost imposibil, era mai rău ca picătura chinezească, o tortură. Efectiv nu pot să pricep plăcerea unora de a-şi etala cele mai ascunse faţete ale existenţei lor şi nici apetitul insaţiabil al altora de a căsca gura la asemenea aberaţii.

Fauna asta diversă şi de neoprit, formată din Eleva Porno, Romeo Fantasticul, Sexi Brăileanca, Nichita (şi pot continua, dar nu prea îi ştiu eu pe toţi...) invadează paginile revistelor de profil şi, inevitabil, ecranele televizoarelor, îngrozindu-mă prin imensa nonşalanţă cu care aruncă în noi, că vrem sau nu, zoailele rezultate din spălatul rufelor lor în public. Sunt invitaţi pentru mult urmăritul rating. Bine, dar pe noi nu ne întreabă nimeni ce vrem? Deja, eu am trecut de momentul când mă distra, acum de-a dreptul mă îngrozeşte situaţia asta, pentru că are o tentă de anormalitate.

M-am gândit, mult timp, că exagerez eu. Şi, credeţi-mă, sunt sinceră când vă spun că nu sunt snoabă şi nici nu-mi arog cine ştie ce poziţie de Mare Înţelept care judecă lumea din jur. Nu. Dar cred că o minimă cantitate de bun simţ poate face pe oricine să refuze, fără să stea mult pe gânduri, ştiri „senzaţionale” de genul „Gina Pistol s-a împăcat iar cu Nicola”, „Iulia Vântur nu mai are silicoane”, "Mihaela Rădulescu trăieşte ca o divă la Monte Carlo” „Celebrul Poponeţ loveşte din nou” şi multe altele de acelaşi gen. Ce ne interesează pe noi toate acestea? Ce legătură au toate astea cu viaţa noastră? De ce nu ne pasionează ceva legat de cărţi, de teatru, de expoziţii, de orice ne poate învăţa un lucru nou şi frumos?

Sunt de acord că suntem toţi tentaţi, la un moment dat, de o mică şi nevinovată bârfă, dar de aici şi până la dimensiunea grotescă pe care o ia Bârfa ca sport naţional, e o cale lungă. Când e vorba de vile, maşini, haine, excursii în locuri exotice, parcă aş mai înţelege dorinţa unora de a le etala. Li se pare viaţa lor mult mai frumoasă dacă este invidiată de cei mai puţin norocoşi. Deşi, mie şi asta mi se pare că ţine de patologic. Adică, de ce nu se pot bucura, pur şi simplu, de ce le trebuie spectatori? Dar când e vorba de intimitate, de viaţa copiilor, de secretele de alcov, aici deja înţelegerea mea se termină şi aş vrea să plec în lumea largă.

Bine, o să-mi replicaţi domniile voastre, peste tot în lume se vehiculează prin mass-media tot felul de personaje ciudate, care aspiră la titlul de vedetă. Da, dar la noi, în eterna şi fascinanta Românie, parcă totul e mai sordid, mai ridicol, te duce cu gândul la spitalele de nebuni (îmi cer iertare de la sărmanii aceştia, că măcar ei sunt bolnavi) şi te lasă, uneori, fără grai, făcându-te să înţelegi perfect înţelesul zicerii populare „mare-i grădina lui Dumnezeu!”

2010-02-01T16:07:00.000+02:00

Iată că am mai scris ceva, ce urmează să apară în curând, un nou "episod" din Colecţia de gânduri:

În acest episod, aşa cum v-am promis, vom călători din nou. Pregătiţi-vă gândurile, daţi-le paşaportul şi libertatea necesare, pentru că, domniile voastre, plecăm în lumea largă. Destinaţia am ales-o fiind eu sub absoluta vrajă a unui serial sud-coreean, „Furtună la palat”, difuzat la noi de TVR 1. Mergem deci în Coreea de Sud, pentru că eu, una, nu ştiam mai nimic despre această ţară şi am fost fascinată de obiceiurile, politeţea, organizarea şi civilizaţia coreenilor de prin secolul XVIII, deci musai trebuie să aflăm mai multe despre cei care trăiesc astăzi şi despre ţara lor.

Trebuie să aveţi un pic de răbdare, pentru că, foarte pe scurt, o să vă împărtăşesc cele aflate de mine până acum despre acest exotic colţ de Asie. Coreea de Sud (Daehan – Minkuk, în coreeană) este una dintre cele mai vechi naţiuni din lume, a avut un lung şir de împăraţi, până când a fost cucerită de chinezi şi, mai apoi de japonezi. Şi-a câştigat independenţa în 15 august 1945. Ca dezvoltare, Coreea este pe locul doisprezece în lume şi pe locul trei, în Asia. Coreenii sunt cam 46 de milioane, din care 12 milioane locuiesc în capitală, în Seul. Acesta este un oraş superb, al zecilea ca mărime din lume.

Ţara asta are munţi, dealuri, vulcani activi, litoraluri cu plaje de vis, câmpii mănoase şi este înconjurată de trei mii de insule, cea mai mare fiind Jeju. Clima Coreei este temperată. Am citit că vara sunt posibile taifunuri, deci noi mergem prin septembrie, când timpul e frumos şi putem vedea cât mai multe lucruri. Vom vedea întâi capitala, cu turnul său celebru, cu palatele regale, cu templele ce apar la tot pasul, cu localurile unde are loc ceremonia ceaiului, cu clădirile futuriste, cu magazinele multicolore, cu forfota de zi cu zi, cu inimitabila fuziune de vechi şi nou.

Până să plecăm din capitală spre altă destinaţie, să vă mai spun că religia coreenilor este, în majoritate, cea budistă şi confucianistă, dar 28% din ei sunt creştini. Limba coreeană, la origine tungusică, are multe cuvinte din japoneză şi chineză. Alfabetul, Han-gul, are 24 de caractere, iar scrierea, la fel ca la japonezi şi chinezi, se face vertical, iar un cuvânt capătă un cu totul alt sens, de la o singură linie pusă diferit la un caracter, adică la o hieroglifă.

Deci, să schimbăm nişte lei de-ai noştri în moneda coreeană, won, şi, după ce mâncăm ceva într-un local cu specific, cum altfel decât coreean, să vizităm palatele Kyongbokkung, Toksugung, templul regal Choson sau Piwon( Grădina Secretă), apoi, la vreo 30 de kilometri de Seul, să pătrundem în istoria Coreei, în Satul folcloric, ce cuprinde case tipice din cele nouă provincii, unde vom vedea dansatori, nunţi, procesiuni funerare, meşteşugari ce făuresc, sub ochii nostri nişte mici minuni ale artei tradiţionale.

Apoi, mai sunt de văzut templele, unde ard beţişoare parfumate şi unde cei care se roagă lasă ofrande lui Buddha. O să ne oprim la templul Suwon, pe urmă la templul Ggantija şi, în final, la templul Pusan, cel mai mare şi cel mai vestit dintre toate. Arhitectura, culorile, florile care le înconjoară, călugării budişti, cu togile lor portocalii, totul ne va rămâne mult timp în amintire. Ne vom pregăti acum de întoarcere, pentru că mai avem şi alte destinaţii de vizitat.

Sper că v-a plăcut călătoria. Poate că domniile voastre ştiaţi mai mult despre Coreea decât mine şi atunci poate v-aţi plictisit un pic, dar dacă, la fel ca mine, când ziceaţi Coreea de Sud, ziceaţi Samsung, LG Electronics, Hyundai şi Kia, atunci poate călătoria v-a fost de folos, iar eu ştiu sigur că aveţi imaginaţie, deci ce n-am reuşit eu să vă spun prin cuvinte (atmosfera, mirosurile, culorile florilor, gălăgia de pe străzi, tăcerea pioasă din temple, feţele zâmbitoare ale coreeenilor, politeţea lor desăvârşită), aţi putut suplini cu forţa inepuizabilă a imaginaţiei. În încheiere, pentru a rămâne în atmosferă, am să vă spun la revedere şi să aveţi o zi bună, în limba coreeană. Jeungeon halu! Joh-eun halu doesezo!

Aduceri aminte

2010-01-24T12:38:00.000+02:00

Trebuie să recunosc că astăzi nu am chef să aştern pe hârtie gândurile mele, o dată că nu sunt prea plăcute şi a doua că mi se par, chiar şi mie, neinteresante. Şi atunci, am răsfoit prin însemnările mele de prin cărţi şi am găsit două pasaje dintr-un roman de William Diehl, Calul thailandez:

"Pentru thailandezi, care credeau că zâmbetul s-a născut în ţara lor, Buddha era un Dumnezeu generos, capabil să-i facă să râdă şi să le aducă o nemărginită bucurie, un Dumnezeu care nu cerea nimic şi le zâmbea celor ce depuneau daruri la picioarele lui.

Poate de aceea, pentru thailandezi era un păcat să te cerţi, o jignire să ridici vocea, iar mânia era intolerabilă. Nu se putea să nu iubeşti un popor a cărui filozofie de viaţă se rezuma la "Mai pen rai" ( Nu-i nimic)"

"Gautama Buddha propovăduise patru adevăruri nobile: primul, existenţa însemnă suferinţă, al doilea, suferinţa se datorează dorinţei, al treilea, dacă îndepărtezi dorinţa, elimini suferinţa şi, în cele din urmă, respectarea în viaţă a celor opt precepte "drepte" prin care înlături suferinţa: înţelegere adevărată, gândire curată, vorbire înţeleaptă, comportare trupească corectă, fel de viaţă onorabil, muncă cinstită, atenţie perfectă şi concentrare adâncă".

Palimpsest

2010-01-21T12:29:00.000+02:00

Pentru termenul acesta, DEX-ul dă următoarea explicaţie: "papirus de pe care s-a şters textul original, pentru a se scrie un nou text". Sensul mai general este de scriere destul de ilizibilă, iar prin asociere cu ideea de vechime pe care ne-o evocă cuvântul "papirus", i se mai dă cuvântului şi înţelesul, literar şi ca un fel de licenţă poetică, de perisabilitate. Mi-a venit pur şi simplu în minte acest cuvânt, nici nu credeam că-l ştiu, pentru că de folosit, cu siguranţă eu nu l-am mai folosit. Cred că Ana Blandiana are o poezie, un volum de poezii sau, mă rog, o scriere cu titlul acesta. Dar nu sunt sigură. Ideea (sau, ca să fiu în ton cu titlul blogului meu, gândul) care s-a asociat în mintea mea cu acest cuvânt este că în scrierile fiecăruia dintre noi, ca şi în viaţa fiecăruia dintre noi, există ceva care trebuie şters pentru a se pune altceva în loc.

Efemeride

2010-01-18T11:02:00.000+02:00

Azi ninge iar. Nu mai ştiu a câta oară în iarna asta, dar bucuria mea este la fel de mare. De fapt, refuz să cred că e cineva care nu se bucură şi care nu redevine copil în faţa zăpezii. Deşi fulgii sunt efemeride, cum suntem şi noi prin viaţă, plutirea lor nu se poate să nu te facă fericit. Bine, trebuie să mărturisesc că eu sunt, în acest moment al vieţii mele, încă în etapa când mă căznesc să fiu fericită, să "gândesc pozitiv" şi să găsesc în orice lucru, oricât de mic, o bucurie. Dar sper că, prin perseverenţă, căzneala asta să devină un obicei şi pacea să-mi coboare în suflet. Lucru pe care vi-l doresc şi domniilor voastre.

Zig-zag printre paranteze

2010-01-13T14:07:00.000+02:00

Nu ştiu dacă vă plac parantezele, dar eu sunt mare amatoare să le folosesc, şi asta din cauza felului cum sar gândurile mele de la una la alta, cum fac eu asocierile între diferite cuvinte şi, poate, din deformaţia pur profesională de a explica. Astfel, zilele trecute mi-a venit în minte, (apropo de nevoia mea de a împărtăşi şi altora gândurile mele), un vers al lui Păunescu : "Tot ce văd în lumea asta, iau în ochi şi-mpart la doi". Sunt, pe deplin, de acord cu dorinţa asta de a împărtăşi cu alţii ce-ţi trece ţie prin gând. (Deşi Adrian Păunescu, ca om, m-a dezamăgit, unele din poeziile sale îmi sunt tare dragi, de aceea l-am şi citat).

Ceea ce e dificil în comunicarea asta a gândurilor, preferinţelor, indignărilor, emoţionărilor, amintirilor noastre este faptul că gândim atât de diferit, ne interesează cu totul alte lucruri decât pe cei de lângă noi, aşa că dialogurile noastre, am observat cu tristeţe, se transformă adesea în monologuri. (Cel puţin, ăsta este cazul meu, tot spun ce gândesc şi nimeni nu rezonează la ce spun, sau, mă rog, nimeni nu mă contrazice...)

Dar eu continui, că sunt perseverentă şi gânduri, slavă Domnului, am destule. Poate că nu sunt pătrunse de filozofie, nu sunt abisale şi nici foarte inedite, dar sunt gândurile mele şi îmi place să le împărtăşesc şi altora.

Anti-stres

2010-01-07T16:58:00.000+02:00

Motto: "Nu, nu se poate să vezi zâne, dacă nu eşti zânatic!" Nichita Stănescu

Am pus acest motto, pentru că, zilele trecute, căutând ceva printr-un caiet din studenţie, am găsit notate, la sfârşit, aceste versuri ale Marelui Blond:

                        "Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
                          şi ţi-aş săruta talpa piciorului
                          nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
                          de teamă să nu-mi striveşti sărutul?"

M-a distrat, pe lângă faptul că atunci, la 23 de ani, probabil că am suspinat şi eu, ca atâtea demoazele romantice şi am exclamat ca pisicuţa Marie din "Aristocats" - "oh, is so romantic!", atitudinea mea de acum. Căci singura mea reacţie, pe lângă un pic de nostalgie, a fost un râs copios. Mi-am amintit că, peste ani, am văzut un interviu cu Nichita Stănescu şi, printre altele, când i s-au citit versurile de mai sus, a exclamat: "Când am scris eu prostia asta?"

Déjà vu

2010-01-06T13:22:00.000+02:00

Cred că toată lumea are, la un moment dat, senzaţia asta, că a mai văzut un oraş, un om, o fotografie, un loc anume, ştiind bine că nu a avut cum şi unde să le vadă. E un mister pe care nici măcar nu am încercat să mi-l explic, deşi am citit mult despre el. Şi chiar l-am trăit. E o senzaţie stranie, dar plăcută, să ştii că eşti undeva pentru prima oară, că faci cunoştinţă, tot pentru prima oară, cu o persoană, că citeşti o carte sau vezi un tablou într-o expoziţie şi, brusc, subconştientul tău să înceapă să strige: "hei, eu am mai văzut asta, nu ştiu unde, nu ştiu când, dar sigur am mai văzut!"

Eu sunt sigură că partea aceea imensă din creierul nostru pe care nu o folosim zi de zi (Doamne, ce păcat că nu o putem folosi!) ştie mult mai multe decât vrea să ne destăinuie nouă. Dar când apare senzaţia aceea subtilă, diafană pe care francezii o numesc "déjà vu", eu una mă simt extraordinar de bine, refuz să-mi explic, nu-mi pun prea multe întrebări, ca să nu dispară, căci vreau s-o savurez în linişte. Mi s-a întâmplat asta, de exemplu, când am citit despre Grecia, Japonia, Scoţia şi Mexic, când am văzut imagini din Tibet, când am întâlnit câteva persoane, puţine din păcate, sau când am auzit o melodie anume...Şi a fost minunat, deşi vorbim aici de fracţiuni de minut sau de cel mult trei minute.

Speranţă

2010-01-01T16:56:00.000+02:00

Iată-ne în anul 2010 şi, ca la orice început de an, în orice suflet îşi face apariţia speranţa. Nu contează ce-şi doreşte fiecare, nu contează dacă e conştient că-şi doreşte ceva sau lucrează doar subconştientul, nu contează cât de absurde sunt dorinţele fiecăruia, nimic nu contează, speranţa apare şi ne face mult mai încrezători şi mai optimişti. Asta nu ţine mult, pentru că viaţa cea de toate zilele ne readuce cu picioarele pe pământ şi, încet, încet, speranţa dispare. Dar acum, acum suntem toţi plini de speranţă. Sperăm că totul va fi bine. Că nu va mai fi criză, deşi toţi spun că va fi, că nu vom avea de suferit, că nu ne vom despărţi (temporar sau definitiv) de persoane dragi, că vom fi sănătoşi, că ne vom pune planurile în aplicare, că măcar unul dintre vise ni se va îndeplini.

Deci, acum, la începutul anului, văd şi eu, ca majoritatea oamenilor de pe planeta asta, partea plină a paharului, ignorând sărăcia care ne dă târcoale, starea de letargie în care zace ţara, politica mai mult decât absurdă pe care practică cu voluptate "aleşii" noştri, vremea ciudat de caldă pentru luna ianuarie, miile de veşti proaste primite, neîmplinirile personale (şi lista ar putea continua...) Ei bine, vorba francezilor, "je m'en fiche"! Nu-mi pasă de toate acestea şi de altele, uitate. Nu-mi pasă de ce se va întâmpla, importantă e starea aceasta de graţie, care trece uluitor de repede şi în care mă simt bine având speranţă. Dumnezeu să ne ajute pe toţi să putem păstra această binecuvântată speranţă în suflete cât mai mult timp posibil, căci atunci totul ne va fi mult mai uşor.

Legile lui Murphy

2009-12-27T14:35:00.001+02:00

De vreo câteva zile bune, inspiraţia mea şi-a făcut bagajele, mi-a surâs graţios, mi-a spus un "pa" grăbit şi s-a dus. În asemenea condiţii, nu are rost să mă chinui (şi, eventual, să chinui şi pe domniile voastre, care veţi binevoi să citiţi ce scriu eu), aşa că am să fac o pauză, aşteptând ca inspiraţiei să-i piară cheful de plimbare. Am recitit, cu mereu aceeaşi plăcere, câteva dintre zicerile lui Murphy şi ale celorlalţi care îl completează, îl copiază sau îl contrazic. Am găsit două asemenea ziceri care mi se potrivesc în momentul acesta şi care, de fapt, sunt universal valabile, se potrivesc oricui.

Prima zice aşa: "Niciodată să nu te cerţi cu o femeie obosită sau cu una odihnită". Este la fel de valabilă şi în cazul bărbaţilor, unde ar mai putea fi şi a treia variantă, să nu te cerţi cu un bărbat beat. Ideea ar fi să nu ne certăm deloc. Eu, una, aşa aş vrea. Altă zicere: "Până găseşti pe Făt Frumos, trebuie să săruţi mulţi broscoi". Foarte adevărată. Şi nenorocirea cea mai mare este când nu-l găseşti deloc pe celebrul Făt Frumos şi rămâi numai cu sărutatul broscoilor. Asta ar fi o idee pentru o scriere a mea viitoare, pe care o voi intitula "Viaţa fără Făt Frumos".

E sărbătoare!

2009-12-25T14:57:00.001+02:00

E, din nou, Crăciun. De fiecare dată încărcat cu aceeaşi Mare Taină, spusă lumii iar şi iar. Dar, cu toate acestea, Crăciunul pare de fiecare dată altfel. Anul acesta a fost cât pe ce să fie alb, dar a venit un pic de căldură şi multa zăpadă s-a dus. Dar a rămas miracolul Naşterii Domnului, au rămas glasurile colindătorilor, a rămas mirosul de cetină (şi de sărmăluţe şi cozonac, dar passons...), a rămas liniştea şi bucuria de a te simţi mai aproape ca de obicei de rude, prieteni, vecini. E, din nou Crăciun. La mulţi ani!